Să fi fost prin 1599 sau începutul lui 1600, după Şelimbăr, lângă Alba-Iulia, unde Mihai Viteazul a izgonit armata lui Andrei Bathory şi unde unul dintre soldaţi a fost luat prizonier de saşi şi ţinut în închisoare la Bistriţa. El le scrie părinţilor o dramatică scrisoare, le cere bani pentru răscumpărare şi se plânge că îl mănâncă păduchii.
Cum erau închisorile şi ce condiţii mizerabile aveau de îndurat pe vremuri prizonierii la Bistriţa? Ei bine, “…despre închisoarea propriu-zisă şi mai ales despre felul în care îşi suportau deţinuţii condiţia, nu avem mărturii ale celor închişi până către sfârşitul secolului al XVI-lea” afirmă în volumul “Poarta neagră” Mircea Anghelescu – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, cercetător ştiinţific principal şi director adjunct al Institutului de Istorie şi teorie Literară “G. Călinescu” al Academiei Române.
Primul text scris (sau, cel mai probabil, dictat) de un deţinut al acelor vremuri – dar şi unul dintre primele texte laice ale literaturii române – este Scrisoarea lui Cocrişel – diminutiv al numelui Cocriş.
Din scrisoarea acestuia se înţelege că a căzut prizonier la saşi, în lupta dată de Mihai Viteazul la Alba Iulia. Cocrişel li se adresează părinţilor săi adoptivi din Moldova – anunţându-i că a scăpat mulţumită lui Andreiaş din Bistriţa, care l-a răscumpărat.
Emoţionanta şi dramatica scrisoare a fost descoperită de Nicolae Iorga în Arhivele din Bistriţa şi retranscrisă ulterior de Alexandru Rosetti, cu câteva retuşări ortografice:
Către părintele meu, Spiridon
Scriu închinăciune şi multă sănătate părintelui meu Spiridon şi maicii mele Constandeei şi dup’aceia vă dau de ştire că sîmt viu pînă acmu, nu-s pierit, ci am scăpat de la Bălgrad cînd au bătut Mihai Vodă război cu ungurie.
Deci m’au prins neşte Saşi, deci au vrut să mă taie. Eu m-am rugat şi am spus că sîmt fecior Mogîldei. Deci nu m’au mai pierdut (omorît). Deci eu am trimes carte lui Andriaş din Bistriţă, el au trimis la Saşi de m’au cerşut (cerut). Ei au cerşut 300 taleri iar Andriaş m’au scos derept 100 taleri şi m’au adus la Bistriţă.
Eu am spus că m’a prins Mihai Vodă la Hotin şi m’au adus în ţara ungurească (Transilvania).
Deci mă rog Domniilor voastre ca lui Dumnezeu din cer să nevoiţi să mă scoateţi lângă voi în ţară creştină şi să nevoiţi să daţi ştire părintelui meu Mogîldei vornicului că eu zac în temniţă de mă mănâncă lutul şi păduchii. Şi eu am spus către Andriaş că sîmt nepot de frate şi fecior de suflet jurat în beserică.
Deci iar mă rog Domiilor voastre să nu mă zăbăviţi aici, ci să mă scoateţi, măcar numai d’aş prăsi cu trupul, încă să ies în ţară, că eu mor de dorul vostru.
Şi îmbătrînesc şi am făcut o barbă până în brâu.
Şi să afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră, amin.
Feciorul vostru Cocrişel. Şi sîmt numai cu cămaşa.
Profesorul Mircea Anghelescu, comentând Scrisoarea lui Cocrişel, este convins că “bietul Cocrişel nu şi-a scăpat viaţa decât promiţând celor care l-au capturat o răscumpărare importantă, redusă până la urmă la o sută de taleri austrieci – bani mulţi, totuşi, cu care se putea cumpăra o mică moşie…”
Istoricii presupun că scrisoarea descoperită de Nicolae Iorga în Arhivele din Bistriţa nu a mai ajuns la rudele lui Cocrişel şi că sărmanul soldat a sfârşit în mizeria unei detenţii pe care n-a mai putut s-o îndure…
