Google celebrează astăzi, printr-un doodle special, muntele Olimp, legendarul sălaș al zeilor, în mitologia grecilor: prilejul perfect pentru a vă împărtăși câteva dintre gândurile unui legendar bistrițean împătimit de munte – profesorul Ioan Bâca, aflat în aceste zile în Slovenia, unde a reușit să-și îndeplinească încă un vis: Vârful Triglav de 2.864 m înălțime din Alpii Iulieni.
„Nu este o înălțime foarte mare, însă este un munte spectaculos, expus, stâncos, calcaros. Este super pentru cățărare și alpinism, dar avem emoții în legătură cu vremea, care se anunță instabilă și ploioasă. Sper să prindem o fereastră ca să ajungem ok până în vârf…”, a explicat profesorul Ioan Bâca pentru Bistrițeanul.ro.
Acum două săptămâni Ioan Bâca devenea primul alpinist bistrițean care reuşea performanţa de a escalada vârful Damavand (5.610 m) – cel mai înalt vulcan din Asia și cel mai mare munte din Iran… Alpinistul a avut bunăvoința să ne povestească despre experiența sa în Iran, dar și despre provocările și satisfacțiile ascensiunii.
„M-au înnebunit, înainte să plec din țară, și prietenii și cunoscuții – că mergem într-o țară instabilă, cu teroriști, conflicte… Am început să am dubii, dar din momentul în care am ajuns în aeroport, ca să primim vizele care se acordă acolo pe loc, totul a mers brici, iar unul dintre funcționari chiar mi-a spus că am figură de iranian… Ne-au întrebat ce vrem să facem în Teheran, iar când au auzit că vrem să escaladăm muntele, ne-au și dat sfaturi în plus – mergeți acolo sau dincolo, nu ratați aia și aia… Am fost înconjurați de ospitalitate, oameni prietenoși, reacții entuziaste, selfiuri, îmbrățișări și tot restul…”, a povestit Ioan Bâca.
Profesorul universitar a mai povestit că pentru a ajunge cu bine pe munte, el și grupul de alpiniști implicați în expediție au decis să petreacă două nopți în Teheran, una dintre zile fiind dedicată aclimatizării: „Am urcat a doua zi pe un vârf din apropierea Teheranului, undeva la 3.900 de metri. Am făcut aclimatizare acolo, ca să ne obișnuim organismul cu înălțimile acelea, să vedem cum rezistăm…”
Abia în a treia zi au parcurs cei 70 de kilometri la nord-est de Teheran, spre Munții Erbuz, ajungând la Federația Iraniană de Alpinism – prima tabără a traseului. Apoi au urcat la 3.000 de metri cu niște mașini de teren, în tabăra de bază la Goosfan Sara, unde au și dormit o noapte. „Erau vreo 10-15 localnici acolo care trăiau în containere și corturi, aveau și o moschee pentru rugăciune, creșteau oi și catâri pe care îi foloseau apoi să transporte bagajele turiștilor până la următoarea tabără, la 4.200 de metri, în Bargah Sevom. Este cam nasol pentru tine, ca alpinist sau turist, să cari în spate haine, unelte, echipamente pe terenul acela pietros, la o asemenea înălțime… Îți pun bagajele pe un cântar, este o taxă pe kilogram, plătești și îți cară ei bagajele pe catâri până sus, de unde coboară la bază cu alte bagaje… E o mică industrie care funcționează bine, acolo…”, a mai povestit Ioan Bâca.
Senzații și emoții sus, pe culmile unui munte…
„În primul rând tragi aer în piept, dar parcă nu-ți ajunge, inima bate mai tare pentru că simte lipsa de oxigen, și în plus simți un fel de slăbiciune ciudată în mușchi, un fel de oboseală, deși ești antrenat și pregătit pentru asta… De la 4.200 de metri în sus, deja se instalează somnolența, caști mereu, îți vine să dormi… Mergi foarte încet, faci câte 20, 30 de pași apoi te oprești, respiri mult și sacadat, hiperventilezi… Spre 5.000 de metri deja intervine amețeala, unii se și pierd, nu mai știu cum îi cheamă, încotro s-o ia, ce trebuie să facă, organismul reacționează diferit… Răul de altitudine se manifestă prin greață, vomă, dureri de cap, dacă te încăpățânezi într-un ritm alert…”, a mai povestit Ioan Bâca.
Când au ajuns în a doua zi la Bargah Sevom, la 4.200 de metri, alpiniștii au urcat până la 4.500 de metri ca să-și obișnuiască organismul, după care s-au întors la bază. A doua zi au urcat la 5.000 de metri, au stat acolo o jumătate de oră, pentru ca organismul să conștientizeze cum este la acea înălțime, după care s-au întors din nou la bază. Organismul reacționează cu o oarecare întârziere: se simte bine pe moment, și abia după 3, 4 ore încep simptomele, greața sau durerile de stomac, iar starea de confuzie care rămâne în urma unei asemenea expediții se poate prelungi și câteva zile după întoarcerea la altitudinea cu care organismul este obișnuit. „În ziua în care am decis că suntem pregătiți să urcăm până în vârf am pornit la ora 4:20 de la bază, am prins răsăritul pe munte, în jurul orei 11 eram în vârf: vânt, dar ok. -1, – 2 grade, sus în vârf, în timp ce jos, la poalele munților erau frecvent 40 de grade…”
Un mic război: războiul tău…
O asemenea expediție sare binișor de 1.000 de euro, bani pe care profesorul alpinist reușește să-i adune cu ajutorul unor sponsori prieteni: „Am deja un cerc de sponsori, pun și eu bani de la mine, mă ajută și ei cu puțin, cu cât pot, dar fiecare bănuț contează aici…”
Ioan Bâca ne-a mărturisit că cea mai mare calitate pe care trebuie s-o ai acolo, pe culmile munților este să-ți păstrezi cumpătul și să iei deciziile cele mai bune. „Pregătirea fizică este una, cunoștințele tale despre deplasare, echipamentul cu care ești dotat sau adaptarea organismului la înălțime contează, de asemenea, dar deasupra tuturor se plasează cumpătul: să iei decizii înțelepte, să nu te lași pătruns de panică, să nu pui în pericol viața ta sau pe a celor de lângă tine…”, admite Ioan Bâca.
L-a bântuit uneori gândul să renunțe, dar a reușit să-l și învingă: „Cu o durere fizică poți să trăiești, dar să renunți să ajungi în vârf – cu asta nu poți să trăiești… Te macină la nesfârșit… Dacă renunță să ajungă pe vârful pe care și l-au propus, alpiniștii suferă enorm un an de zile până ajung din nou în același punct… Sunt și renunțări generate de vremea extremă, de avalanșe, dar dacă depinde de tine, dacă poți să faci încă un mic efort, să te aduni, atunci trebuie mers mai departe, pentru că renunțarea aia te macină și te doare… Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui alpinist este să renunțe, din diferite motive… Este o mare satisfacție să ajungi în vârf, sunt peisaje extraordinare, este o frumusețe deosebită, ești plasat undeva deasupra lumii și înțelegi, chiar și atunci când vârful nu are decât 1.000 de metri, că asta ți-ai propus tu, este obiectivul tău, iar drumul de jos până în vârf te poartă printr-o mulțime de stări și emoții: îți gestionezi efortul, resursele, lupți cu tine, tu îți demonstrezi ție că poți ajunge în punctul acela… Este ca un mic război – războiul tău, pe care l-ai câștigat pentru că ai folosit perfect toate resursele pe care le-ai avut la dispoziție…”
