„Mama este originară din Teaca, eu m-am născut la Cluj, unde mama mea era studentă, bunicii m-au crescut până la 6, 7 ani și așa se face că am copilărit la Teaca… M-am întors la Cluj unde am început și școala, am urmat liceul la „Emil Racoviță”, la matematică-informatică…”, ne-a povestit Lucian Ban, după un concert fantastic, la Bistrița.
Tatăl lui Lucian Ban avea ceva înclinații muzicale, fiind selectat pe vremea lui Ceaușescu de acei profesori aflați în căutarea unor talente, a și urmat timp de patru ani cursurile liceului de muzică, la fagot, însă cum muzica nu era considerată o profesie de viitor, a fost retras de la muzică și orientat spre inginerie și construcții… „Eu am descoperit pianul singur, fugeam și chiuleam de la „Emil Racoviță” și mă furișam în liceul de muzică, acolo căutam săli goale în care să cânt la pian… La început am fost autodidact, pe urmă am început să studiez cu profesori, în particular… După aceea am dat la conservator, intrasem și la Facultatea de Filosofie, am terminat și Filosofia, iar atunci când la București, Mircea Tiberian a înființat secția de jazz, m-am transferat la Conservatorul din București, am făcut acolo doi sau trei ani, începusem să activez cu grupul Jazz Unit, am scos primele albume, apoi am câștigat o bursă la New York. Am terminat conservatorul la New York, la New School University… Cam ăsta ar fi, în linii mari, traseul meu…”, a povestit Lucian Ban pentru Bistrițeanul.ro, după un concert fantastic, ieri seară, la Sinagogă, unde a urcat pe scenă alături de saxofonistul Abraham Burton…
Surpriza, pentru mulți dintre spectatori, a fost să-l asculte și pe managerul Centrului Județean pentru Cultură – Gavril Țărmure, invitat pe scenă alături de cei doi muzicieni să interpreteze câteva inedite și tulburătoare cântece tradiționale din Ardeal, într-o cuceritoare orchestrație jazz.
[arve url=” https://youtu.be/YH_ezw3Nh8Y” /]
Când și-a dat seama Lucian Ban că jazz trebuie să facă și nimic altceva…?
De îndată ce a descoperit pianul, în copilărie: „Întâmplător am descoperit un mare pianist din Africa de Sud, era cunoscut pe atunci cu numele Dollar Brand, ulterior s-a convertit la islam și a devenit la fel de faimos cu numele de Abdullah Ibrahim, un muzician cu totul special, are 84 de ani, l-am cunoscut recent, cei de la Muzeul Afro American din Detroit l-au celebrat cu un premiu și i-au oferit un lunch onorific, eram în turneu cu Alex Harding, am fost și noi la acel lunch, eu înregistrasem piese de-ale lui, sunt trecut într-un album despre discografia lui, și când l-a văzut pe Alex cu care mai lucrase, i-a și spus «Cântăm diseară!» Și a cântat la Michigam Theater, un teatru de 2.000 de oameni, pe care l-a umplut… Un muzician cu totul special…”, a mai povestit Lucian Ban, amintind că în tinerețe, cântecele lui Abdullah Ibrahim (adevărate imnuri ) l-au influențat foarte mult.
„Încă mai cântă, încă se află în turneu la cei 84 de ani! Pe el l-am descoperit primul, pentru că el a făcut aceeași fuziune între jazz și muzica populară africană pe care am experimentat-o și eu cu muzica din Transilvania, pe el l-am studiat cu un pianist și un specialist în jazz, cred că cel mai mare pe care l-a avut România, din Cluj, Gheorghe Zsolt, a avut o discografie imensă, era un adevărat expert, pe vremea lui Ceaușescu a câștigat concursul de jazz de la Vocea Americii, a fost invitat la un simpozion de jazz al asociației jurnaliștilor de jazz, avea o discografie imensă, coresponda cu ei, însă Securitatea nu i-a permis să meargă, părea un inginer oarecare, a fost un șoc pentru ei ca tocmai el să primească o invitație în America – a fost primul meu mentor, cu el am început să studiez, copil fiind, istoria jazzului, de la Abdullah Ibrahim, Thelonious Monk, Ellington și toți restul…”
Succesul în jazz…?
Pentru Lucian Ban succesul în jazz se conturează dincolo de parametrii care îl definesc în mod comun, dincolo felul în care este privit un artist sau de numărul aparițiilor în presă, dincolo de înregistrări sau câștiguri financiare: „Pentru mine succesul înseamnă să fac ceea ce vreau eu din punct de vedere muzical, să dezvolt proiectele pe care le vreau și să ating anumite puncte muzicale pe care le caut de când am început să fac muzică…”
Muzicianul recunoaște că nu ar fi ajuns la Bistrița, dacă nu exista Societatea de Concerte. Până să intre în legătură cu ei, Bistrița nici nu făcea parte din circuitul său de concerte, dar a tot auzit despre lucrurile frumoase care se întâmplă aici: „Și nu sunt doar concertele de muzică, ci sunt și taberele de pictură, festivalul de poezie, cărțile publicate de Charmides, unii și alții m-au întrebat dacă tot cânt la Cluj sau Brașov de ce n-aș trece și prin Bistrița. Gavril Țărmure s-a dovedit foarte deschis și așa am început să concertez la Bistrița… Publicul crește, oamenii deja îmi cunosc proiectele aici, știu că un anume proiect este diferit de altul, știu chiar să exprime ce anume este diferit, iar de când am și colaborat muzical cu Gavril Țărmure, la Elevation și Songs from Afar – conexiunea este și mai puternică. Aș spune că, de fapt, publicul de aici este ca publicul de acasă… Eu crescând și aproape de Bistrița, la Teaca, mă simt foarte familiar cu felul de a fi al oamenilor de aici, mă simt bine aici, mă simt acasă…”
Dezamăgiri și complimente
„Da, am cântat și în fața unui public de 5, 6 oameni, dar nu este neapărat o dezamăgire…”, consideră Lucian Ban, amintind că foarte mulți artiști mari au avut parte și de săli nu tocmai pline, uneori. „Nici Enescu nu avea săli pline când făcea turnee prin România. Avea sălile pline în București, Cluj sau Iași, dar el a iubit să meargă să cânte și în orașele mici și poate că atunci când cânta la Tecuci în sală erau 30 de oameni, nu are rost să visăm că era altfel, mai ales în epoca aceea… dar dacă reușești să atingi sufletele a cinci oameni este extraordinar, deci nu e o dezamăgire…”
Când se gândește la amintiri frumoase legate de concertele susținute de-a lungul anilor, Lucian Ban se luminează povestind despre o întâmplare de acum vreo 10 ani, când a cântat în New Jersey, într-un orășel mic, într-un club al comunității afro-americane: „Erau foarte mândri de muzica lor, cum era și normal să fie, audiența era predominant afro-americană, iar la sfârșit, între cele două seturi pe care le-am cântat, în pauză a venit la mine o doamnă mai în vârstă, foarte elegant îmbrăcată, aproape anacronic, cu o pălărie mare, parcă decupată dintr-un film vechi, toată înfățișarea ei transmitea atâta respect pentru faptul că venise într-un club de jazz… Mi-a spus la un moment dat «I really liked your piano playing… You have the blues!» Și m-a întrebat de unde sunt de loc, dându-și cu părerea că sigur vin de undeva din sudul Americii, de unde a luat naștere blues-ul… Alex Harding a început să râdă: Care sud?! El nici măcar nu este din America, este din România! La care doamna a dat din cap gânditoare, habar nu avea ce înseamnă România: Aha, dar foarte probabil că vii din sudul României!, a murmurat doamna care asocia sudul, orice sud ar fi fost el, cu patria bluesului… A fost unul dintre cele mai frumoase complimente de care îmi amintesc și acum…
Jazzul – deasupra tuturor…
„Jazzul este un limbaj foarte codificat și complex, nu este o cântare după ureche…”, crede Lucian Ban care a și susținut mai multe conferințe despre cum se poate introduce muzica camerală clasică europeană sau muzica tradițională, populară, etnică în jazz: „Aproape de fiecare dată, dezvoltând tema, am ajuns la aceeași concluzie… Sunt convins că jazzul este cea mai importantă muzică a secolului 20, mult mai importantă decât serialismul, decât Stravinski, decât oricine… Ceea ce a adus jazzul este mult mai important în istoria muzicii decât muzica clasică a secolului XX, și asta pentru că are un limbaj atât de complex încât înglobează toate contribuțiile pe care le-a adus muzica europeană, plus multe altele, plus originea muzicii africane, plus o abordare cu totul diferită de a face muzică. Improvizația este un mister pentru noi și pentru mulți alții – este chiar miezul, inima, centrul creației în jazz, este un fenomen spontan în care sunt implicați mai mulți muzicieni în același timp, este un concept cu totul aparte, diferit de ceea ce reprezintă muzica clasică… Trebuie evident să studiezi muzica asta cu aceeași pasiune și răbdare cu care ai face orice altceva dacă vrei să excelezi…”
Parteneriatul între Lucian Ban și Abraham Burton a început în 2006, la New York, în clubul de jazz Kavehazsi, iar de atunci cei doi jazzmani s-au impus drept un duet unic care mixează jazz-ul și impovizația cu influențe din muzica tradițională din Transilvania și Belize (locul de origine al saxofonistului Abraham Burton). Au susținut sute de concerte, atât în duet, cât și ca membri ai quartetului All Stars ELEVATION și au editat împreună 2 albume pentru prestigioasa casă de discuri Sunnyside Records din New York, producții care s-au bucurat de ecouri extraordinare în presa internațională: primul album, „Mystery”, înregistrat în concert la New York a câștigat titlul Best Album Of 2013 din partea Jazz Journalists Association, iar în 2016 albumul lor „Songs from Afar” avându-l drept solist pe Gavril Țărmure avea să câștige o recenzie de 5* (masterpiece), fiind numit Album Of The Year în cea mai prestigioasă publicație de jazz din lume Downbeat Magazine, alături de marile nume ale jazzului contemporan. O altă publicație de renume internațional All About Jazz descrie colaborarea între Ban & Burton drept „un triumf al comunicării emoționale și muzicale”
[arve url=”https://youtu.be/GCJyzxC93og” /]
Abraham Burton remarca despre colaborarea cu Lucian Ban: „Muzica lui este printre cele mai creative pe care le-am cântat vreodată. Are multă emoție și trăire, are și un ritm propriu interior, curge foarte bine, este foarte lirică.”
La rândul său, Lucian Ban consideră că: „Între mine și Abraham există o chimie muzicală și umană cu totul particulară. El este unul dintre cei mai mari cunoscători ai tradiției jazz-ului american și posedă un simț al melodiei uluitor, cu totul unic între muzicienii de jazz”.
„Cei doi creează o muzică ce reinventează idiomul, un flux sonor ce coboară din marea tradiție a jazz-ului, dar se îndreaptă creativ spre viitor. Ei reprezintă «noul jazz» în forma sa cea mai spectaculoasă”, consemna și Jazz Inside Magazine.
