De câteva zile am sărbătorit cu toții ceva de genul Zilele Comunei, dar sub motivul inaugurării Căminului Cultural și Capelei Mortuare din Cristeștii-Ciceului, comuna Uriu – construite spre folosul întregii comunități.
Nu se întâmplă așa ceva decât o dată la câteva zeci de ani.
Un cuvânt de mulțumire ar fi trebuit să înceapă cu Înalt Preasfinția Voastră – pentru că am avut bucuria creștinească să-l avem în mijlocul nostru pe Preasfinția Sa, mitropolitul Clujului, Andrei Andreicuț. Da, ce s-ar întâmpla oare „dacă n-am avea credință, spre altare să ne poarte?”, cum spunea Vasile Militaru.
Urma apoi ca un cuvânt de mulţumire să fie adresat stimaților invitați, fiilor satului, de aproape și de departe, prezenți în sală, cărora le mulțumim, cu mult respect, dar și celor care puteau privi de departe, doar prin FB, evenimentul desfășurat.
Oaspeți dragi, de seamă, care trăiesc cu bucurie și emoție fiecare eveniment organizat aici și care reprezintă satul și dorul de satul în care au crescut. Depărtați uneori, dar niciodată înstrăinați, ridicând și menținând ridicată ștacheta înaintașilor lor….
Vă mulțumim, părinte Ioan Aurel Rus, pentru că ne-ați stat alături în această frumoasă zi! Eu vă cunosc din frumoasa descriere a socrului meu, învățătorul satului, din vremea când erați elev eminent al acestei școli! Mult respect!
Se cuvine apoi să le mulțumim tuturor prietenilor de suflet ai cristurenilor – preoților de la Protopopiatul Beclean, prezenți în număr mare, dar şi conducerii județene, rudelor, părinților și mai ales copiiilor satului, îmbrăcați în frumoasele costume populare. Unele ale lor, altele achiziționate de la îndrăgita creatoarea populară Virginia Linul, cu ajutorul Primăriei Uriu. Mulțumim mult pentru aceasta!
Ele au fost îmbrăcate pentru întâia dată în această zi, precum straiul cel nou al Căminului, al scenei, al muzeului școlar.
Ca dascăl al acestei școli, nu poți să nu spui decât că ești onorat să slujești școala și satul și să scrii despre el, să duci gândul și emoția, fotografiile și gândul, peste mări și țări, ori de câte ori ai ocazia! Așa am făcut, nu o dată, fericită că pot să cuprind în proiectul „Satul românesc”, tot ceea ce mai dăinuie încă în acest spațiu plin de mister și natural. Iar numele satului să fie cunoscut și prin mine.
Preot Ioan Aurel Rus
Dacă aș scrie o poveste despre această sărbătoare, aș începe astfel… „A fost, este și va fi un sat de oameni harnici și vrednici, ce trăiesc aici…”
Aș vorbi apoi despre valorile lui, oamenii de seama ai locului, bogăția pământului și credința în Dumnezeu, despre felul în care aceștia știu să-și respecte școala și biserica, credința și învățătura, cu o mândrie aparte, diferită parcă.
Cu toții și-au dorit un Cămin Cultural, în locul celui mic și neîncăpător, fosta magazie de cereale a CAP–ului. Toţi își doreau un loc în care să-și poată desfășura activitățile de suflet.
Au cerut și li s-a dat. Da, el este rezultatul unui efort care a dat roade. Al multor drumuri făcute la București, al vremurilor în care ni s-a auzit glasul.
De aceea, se cuvine să-i mulțumim Consiliului Județean și președintelui acestuia, domnul Radu Moldovan.
Da, am fost ajutați de către dumneavoastră!
Vă mulțumim, părinte Mureșan Pompei și Vaida Valerian, pentru că înainte să avem un asemenea spațiu ne-ați deschis larg ușa bisericii, pentru ca îmbrăcați în frumosul costum popular, să ne spunem rugăciunea, să recităm, să cântăm, să colindăm, în dulcele grai străbun.
Am lăcrimat cu toții ascultând copiii ce veneau cu drag la biserică. Primii prezenți, ai noștri, ai dascălilor.
Am fost norocoși să avem alături conducerea localității, oameni ce au știut să plece urechea și șă ne înțeleagă păsurile. Multumim, domnului primar Petru Șerban, viceprimar Oprea Gheorghe și consăteanului nostru, subprefectul Ciprian Ceclan!
Din dragoste de neam și țară, de sat și glia străbună, din dorința de a șterge praful de pe urmele pașilor ce au clădit prin timp, devenirea noastră, ca neam, am pus umăr lângă umăr și am creat un muzeu al satului nostru.
Locația de acum, de la etajul Căminului Cultural este a cincea.
Ca profesor de istorie acum, ca învățătoare atunci, în 2002, am început să umblu pe ulițele satului, împreună cu elevii școlii și să adunăm lucruri pentru muzeu.
Da, să adunăm spre păstrare, ceva ce poate ar fi fost dat ușor la o parte.
Atunci am simțit sprijin și căldură, mândrie și patriotism local, așa cum rar întâlnești.
N-a fost familie în sat să nu-mi dăruiască câte ceva pentru muzeu. Așa, „de la tătucu sau mămuca…”
Le mulțumesc, din suflet!
Nu am vrut să-i dau încăperii o forma rece, de depozit cu miros de naftalină.
Am vrut un spațiu cald, o cameră țărănescă, unul în care să ne putem desfășura și lecții, activități, lansări de carte, dar și locul drag în care să ne amintim de bunici și străbunici, de lucrul mâinilor lor, de credința străbună și istoria neamului.
Și toate acestea să fie o mângâiere pentru cei aflați departe de țară, dar cu sufletul,aproape de ea.
Mulțumesc întregului colectiv de cadre didactice care m-au sprijinit la amenajarea acestui frumos spațiu!
Le mulțumesc doamnelor profesoare Badale Luminița și Pop Manuela, pentru realul parteneriat făcut în școală, în transmiterea mesajului artistic și educativ purtat apoi prin școlile județului nostru! Mulțumiri domnilor directori Andraș Ioan și Urian Cornel pentru sprijinul acordat!
Oriunde în lume am umblat, eu am dus cu mine nu doar cărțile mele, ci și imagini din școală și muzeu. Am simțit dorul de casă și lacrima, am simțit atunci că noi, cei rămași în țară, mai putem face mult pentru neamul acesta românesc.
Cu credința în Dumnezeu că aceasta își va încălța opinca și va arata lumii că este vie și că n-a murit! Își va îmbrăca straiul străbun, neaparat încins cu tricolorul lat, peste mijloc și inimă.
Iar în loc de încheiere – Orișicât te-ar bate vântul / Române, nu-ți da pământul / Căci cu el dai și năframa / Casa, neamul și cu mama…!
Oare un astfel de discurs ar fi complet? Vă las pe dumneavoastră să apreciați…
Cu mult respect…!
