Rănile produse copiilor provoacă indignarea și revolta întregii societăți doar atunci când lasă urme pe corp. Ne impresionează până la lacrimi vânătăile și urmele de sânge de pe trupurile copiilor noștri, însă rănile sufletului nu ne interesează. Emoțiile și psihicul traumatizat nu există. Iar dacă rănile sunt provocate de un profesor, cu atât mai mult sunt binevenite, copilul e făcut să le îndure, iar umilința trece ușor, nici măcar nu e nevoie de pansament. Judecăm și condamnăm copiii în grup, toți sunt la fel, decretează unii. Sunt obraznici, se înjură între ei, iar asta nu ține de educația primită, ține de ei, doar așa s-au născut, înjurând. Motiv pentru care își merită soarta și cei de la catedră, chemați să îi educe, au tot dreptul să îi umilească. Aveți 5 minute să vorbim despre bullying-ul practicat de profesori? Tocmai avem un caz grav pe tapet.
Și nu de azi de ieri. E un caz vechi la ”Liviu Rebreanu”. Cam de când eram eu elev într-a VIII-a și domnișoara Fulga profesoară de română la clasă. Nu s-au schimbat multe, doar s-au adâncit problemele, tot ascunse sub tapet, an de an. Ca și acum, nici atunci nu i s-ar fi putut reproșa profesoarei Fulga că nu stăpânește materia. Dimpotrivă. Este unul dintre cei câțiva profesori extraordinari de Limba Română pe care i-am avut. Dar, pe vremea mea, cu o condiție. Să nu te fi luat în vizor din senin. Sau să nu fi avut o zi proastă pentru că dacă doamna profesoară avea o zi proastă era teroarea de pe lume la oră. Se învârtea norul de furtună prin clasă și 50 de minute stăteai pitit după colegul din față, că nu știai unde va lovi trăsnetul. Orice ai fi răspuns când te întreba, erai umilit. Nimic nu era bine. Dar nimic, credeți-mă, am fost acolo.
Am avut profesori de același calibru la română și o să le amintesc aici pe doamnele Milea (fostă Bârsan), doamna Cojocaru, doamna Bratu și doamna Camelia Toma. Diferența a făcut-o tactul pedagogic și respectul cu care am fost tratați ca elevi. Vă asigur că n-am răspuns corect la toate întrebările lor, dar nu m-au umilit niciodată. Mai mult, nu mi-a fost frică niciodată să le adresez întrebări dacă nu înțelegeam ceva. Atât de mult le adoram și atât de mult și-au pus amprenta asupra educației mele încât visul meu de adolescent era să fiu profesoară de română, asemeni lor, să le explic la fel de frumos copiilor și să înțeleagă toți materia, așa cum înțelegeam noi de la ele. Pe atunci nu se luau atâtea meditații ca acum și mergeam la examen cam cu ce învățam de la clasă. Am luat și examenul de intrare la liceu și cel de la BAC cu note foarte mari, doar din pregătirea de la clasă.
Când am aflat de isprava doamnei Fulga nu m-a mirat decât verbul folosit în comunicarea cu elevii, singurul aspect nou. Acum 30 de ani nu folosea vulgarități. Ceea ce m-a șocat a fost însă agresivitatea cu care taxa un elev care și-a permis să nu înțeleagă ceva și să ceară lămuriri suplimentare. Vai, dar ce crimă a comis! Și-a permis domnul elev de la ”Liviu Rebreanu” să se prezinte la oră cu lecția neînvățată. Așa ceva nu se face, doar se știe, la ”Liviu Rebreanu” toți elevii se duc gata învățați de acasă. Altă practică dubioasă împotriva căreia nu s-au luat măsuri și care s-a tot agravat. Știu mulți părinți care s-au plâns sau se plâng de superficialitatea anumitor ore predate la clasă, ceea ce încurajează sistemul paralel de meditații. Într-o zi poate vom vorbi și despre asta, că ne place mult reforma teoretică a învățământului, dar numai în teorie, nu să cerem activ cu nume, subiect și predicat, încetarea acestor practici care ar crește categoric calitatea actului de învățământ. Nu, așa se face, e deja tradiție, învățământul paralel contra cost face bine. Da. Face bine cui are bani și prestatorilor cu buzunare largi care nu plătesc taxe pentru meditații.
În cazul de față care a stârnit valuri și reacții emoționale avem de-a face cu un profesor de tip “Bully”, scuzat și tolerat, în ultimii 30 de ani, de unii colegi, elevi, ba chiar și de părinți, doar pentru că stăpânește materia. Ceea ce e oricum în fișa postului, dar să trecem peste.
Subiectul profesorilor Bully este evitat nu pentru că aceștia nu există, ci pentru că s-a vorbit mai mult de elevii Bully, de profesori mai deloc, iar programele pompoase antibullying au avut ca public țintă mai mereu elevii. Dar dacă nu vorbim, nu înseamnă că ei nu există sau că acțiunile lor degradante nu au consecințe asupra copiilor.
“Bullying-ul este definit ca ”un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Cuvântul „bullying” nu are o traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu termenii de intimidare, terorizare, brutalizare. Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă.” – Wikipedia.
Recunoașteți personajul ? Faceți un efort de memorie și amintiți-vă, ați avut vreodată un astfel de profesor? Cum v-a făcut să vă simțiți?
Nu am să înțeleg de ce în România anului 2020 un elev este umilit la clasă, în fața colegilor, pentru că nu a înțeles ceva, în cazul de față intriga unui basm? Toți copiii s-au născut deștepți și atotștiutori și îi trimitem la școală doar pentru a-și bifa profesorii orele și a-și lua salariile? De unde și până unde? Și până când? De ce este profesorul la clasă? Să umilească elevul care nu a înțeles sau să-i explice ce nu a înțeles? Cu calm și cu tact pedagogic.
Oare suntem bine cu o astfel de gândire? Este normal și de încurajat umilirea unui elev care, absolut uman, nu înțelege ceva?
În sistemele de învățământ reformate la care visăm cu toții, a pune o întrebare sau a cere lămuriri este un lucru absolut banal, normal, nu numai în școală, ci în orice etapă a vieții. Omul cât trăiește, învață! Numai noi râdem ca proștii, îi arătăm cu degetul și îi facem tâmpiți pe cei care nu înțeleg totul din prima. Uite, de aia suntem incapabili să ne revoltăm, ne e frică să punem întrebări, orice fel de întrebări, ca să nu fim ținta ironiilor, să nu ne simțim jenați și umiliți.
Știți care e treaba? Eu pun întrebări mereu, că nu le știu pe toate. Iar dacă nu înțeleg ceva mai pun zece întrebări, până înțeleg. Și ca să nu fiu judecată de cei care le știu pe toate am învățat să folosesc autoironia și să mă apăr, scuzându-mă: ”Sunt blondă!” Așa am ajuns, să dezvolt mecanisme de apărare pentru a avea dreptul de a întreba când nu înțeleg ceva.
De ce în 2020 nu avem curajul să întrebăm acolo unde nu știm?!
Răspunsul e trist și simplu. Pentru că suntem niște ipocriți, cu pretenții de mari intelectuali, deținători ai marilor răspunsuri la întrebările universale, iar cei care nu lasă impresia (falsă) că știu totul sunt umiliți, aspru judecați și etichetați în fel și chip.
Până când nu rezolvăm asta nu ne facem bine și nicio reformă a învățământului nu ne va ajuta.
Un elev e umilit de profesor nu o dată, dacă ne uităm printre comentarii, e o practică pe care unii elevi o reclamă din clasa a IX-a, oră de oră. Eu vă spun că umilirea elevului era practicată de domnișoara Fulga și acum 30 de ani. Unde s-a ajuns neluând măsuri? Lucrurile au escaladat, doamna are din ce în ce mai puțină răbdare, se folosesc verbe noi, de impact, spun părinții în comentarii, pe înțelesul elevilor…
Serios? Voi sunteți bine? Nu simțiți că se ard circuitele logicii?
Știu mulți părinți care la își antrenau copiii mici la înjurături, iar toată familia era amuzată și fericită, ce simpatic și dur e cel mic, apoi la 10-12 ani îl snopeau în bătaie că vorbește vulgar. Ne hotărâm și noi până la urmă cum educăm copiii? E permis sau nu e permis să înjurăm la școală? Căutăm modele acolo pentru copii sau scuze pentru profesorii care își permit să îi umilească de la înălțimea catedrei?
Personal, nu tolerez asta iar copiii mei au avut parte de profesori excepționali, inclusiv de Română, care nu i-au jignit niciodată, ba chiar i-au modelat cum eu poate nu aș fi reușit.
Am publicat aseară un drept la replică al domnișoarei Fulga deși am fi putut să nu, îi acordasem deja dreptul la replică, unul video, în care își exprima regretul. L-am publicat pentru că este încă o dovadă a problemelor serioase pe care această profesoară le are. Încearcă o formă de bullying și cu noi, folosind minciuna și o disperată și nepotrivită analiza literară pe text, într-o încercare eșuată de denigrare a redactorului nostru. Și după ce ne ține domnișoara Fulga lecția și ne face o analiză pe text, evitând clar esența problemei și subiectul prin fraze lungi, agresive și acuzatoare, ne dă cu geniul în cap și ne explică că nu a folosit verbul “a fute”, ci “a fugi”, utilizând în fapt o alăturare nefericită de…litere. Că așa e când ai doctoratul în limba română, le explici elevilor că fata de împărat SE FUGE cu unul care vinde baraboi în piață.
Păi, ce facem aici? Nu mai știm folosi limba română sau mințim cu tupeu, de îngheață apele, în văzul lumii? Nu mai zic de utilizarea majusculelor pe spații ample. Un delir absolut, greu de egalat și de tolerat pentru un profesor care are principala misiune de a educa și modela oameni și caractere. Și care în schimb îi umilește, repetat, continuu. Până când? – vă întreb.
Până când?
