Urât s-a mai încheiat povestea lui Moclogea și a iubitei lui, Ani.
„Ani, te-am iubit și te iubesc, iartă-mă că te-am bătut!” – scria pe bilețelul aruncat din turnul Bisericii Evanghelice de Moclogea, prin 1999-2000. La câteva zile îl lăsau nervii, se urca pe schele și amenința că se sinucide. Și se aduna tot orașul și stătea cu orele cu ochii pe turn să vadă dacă se aruncă sau nu, că nici nu se lăsa ușor convins și era și extrem de violent.
Eu m-am nimerit de serviciu în redacție când adunase pentru a treia oară orașul sub turn. Un polițist îmi arată biletul aruncat de sus într-o sticlă. Ani era și ea sub turn și tremura de frică. Vai și-amar de steaua ei. O bătea Moclogea, țin minte o bătaie din asta în care îi zdrobea capul de o bordură de pe Dornei.
Și mă întorc eu revoltată în redacție și scriu un articol despre Moclogea și despre cum autoritățile nu puteau face nimic și un „recidivist cu 25 de ani munciți în pușcăriile statului” făcea mișto de noi la câteva zile și ne aduna la spectacolul lui sub turn. Cert e că după articolul ăla Moclogea nu mai urcă în turn, dar vine să mă caute la redacție. Cu un tupeu incredibil îi spuneam că nu sunt acolo, profitam de faptul că nu știa cum arăt.
Trec câteva luni, Moclogea iar face ceva și ajunge la pușcărie, pe deal. Și primesc toamna târziu o citație cum că mă cheamă Moclogea în judecată, că l-am calomniat. Primul meu proces. Onor redacția Mesagerul nu avea avocat și conducerea a ridicat fain frumos din umeri, descurcă-te fată!
Nu știu cum mi-l scoate Dumnezeu în cale pe Nandi Jirghiuță, pe atunci tânăr avocat, și îi spun necăjită că m-a dat în judecată Moclogea și că redacția nu avea avocat. Se oferă să-mi ia cauza pro bono și ajungem în instanță. Nandi a ridicat mai întâi o excepție de prescriere a faptei, că Moclogea mă dăduse în judecată după 90 de zile de la publicarea articolului, într-o zi când se plictisea în închisoare și, se știe, asta era o practică a deținuților de-a ieși lunar la plimbare. Atunci n-a contat prescrierea faptei în fața judecătorului, cum au contat lunile trecute în dosarul Microsoft și o grămadă de foști miniștri au scăpat de acuzații și proces, și s-a intrat la judecata pe fond.
Pe atunci, calomnia era penală și deși plângerea lui era o varză totală (el era curios de unde îl cunosc și îmi reproșa că am făcut public bilețelul aruncat iubitei din turn), în instanță, cauza lui era susținută de procuror. Care știa cum să pună întrebările și să caute toate elementele de calomnie.
– De ce ați scris că era recidivist de profesie?
– Păi am explicat și în text. Cei 25 de ani munciți în pușcăriile statului îi dădeau acest drept…
– Și de unde știți că au fost 25 de ani?
– Așa mi-au zis polițiștii…
După 18 ani îmi aduc aminte exact o imagine de la prima înfățișare a mea în fața instanței. Procuroarea foarte tânără, judecătoarea la fel, Nandi, eu, acuzata. Parcă eram niște copii care se jucau de-a justiția. Și mi se părea extrem de nedrept că nu m-au protejat deloc, pe mine, un mic cetățean cinstit care respectase întotdeauna legea, și m-au pus față în față cu Moclogea, un recidivist extrem de agresiv, care acum știa cum arăt și putea să-și ducă la capăt amenințările. De altfel, luni bune am tot primit amenințări din partea lui. Nu mi-a fost frică niciodată, că nu m-am născut cu sentimentul ăsta, dar m-a revoltat teribil cum a acționat „justiția” și m-a pus față în față cu el. Mi-au arătat că nu au nicio problemă în a te pune în față cu un infractor violent, cu pedepse executate pentru așa ceva. Oricui i se putea întâmpla asta, oricând. Și nu puțini au fost și sunt cei care suferă din cauza faptului că nu sunt protejați și sunt expuși infractorilor.
În timpul procesului, Moclogea reclamă că a înghițit din cauza mea trei electrozi în închisoare și așa a ajuns să fie internat în spital și cere 200 de milioane de lei cheltuieli de spitalizare și alte 300 milioane de lei daune morale. Nu recunosc daunele morale și accept să plătesc cheltuielile de spitalizare dacă îmi aduce chitanțe cum că a plătit el suma aia. Evident că nu se întâmplă și avocatul Nandi Jirghiuță reușește să obțină prima mea achitare într-un proces de calomnie.
Lecția de jurnalism pe care am învățat-o la acel prim proces? Ai grijă la cuvinte. Una e să spui de unul că a furat și alta că a luat (poate aduce înapoi). Și le-o tot repet asta de atunci colegilor mai tineri. Să fie atenți la sensul cuvintelor, la semnatica lor.
Și am mai învățat ceva. Să nu mai lucrez în nicio redacție care nu are avocat. Și, după ce am avut ziarul meu, printre primele grjii a fost să avem o casă de avocatură care să ne apere în instanță. Astăzi suntem consiliați și beneficiem de serviciile uneia dintre cele mai bune case de avocatură din țară: Găurean&Asociații.
Pe Moclogea nu l-am mai văzut de atunci. Întâmplător, de câteva luni auzisem că locuiește în punctul termic din spatele BCR, într-un jeg infernal și am rămas impresionată când am auzit că avea mare grijă de Ani, care era paralizată, într-un scaun cu rotile. Îmi pare rău că societatea asta nu a fost în stare s-o protejeze ani la rând pe ea de el, n-a fost capabilă să-l reeduce niciodată cu toți anii de închisoare și că au murit în mizerie și în chinuri nedemne de o Românie a secolului 21.
M-am îngrozit când am aflat în ce chinuri a murit ea, că el înțeleg că a murit în urma unui infarct. Ea a agonizat lângă el, fără mâncare, fără apă, fără aer, la final. Cumplit.
