De când mă știu am iubit România! Mi-am iubit țara și m-am bătut în piept că sunt român! Când vedeam steagul sau auzeam Imnul României, mă cuprindea un fior, îmi înălțam capul și mă gândeam :„România, te iubesc!”. Dar azi, de Ziua Națională a Imnului României, mi-am plecat capul, am plâns și am zis: „Ce ipocriți suntem când intonăm imnul!”
De câteva zile încoace, sufletul meu se află într-o furtună teribilă! Cazul de la Caracal m-a răscolit profund și am realizat că nu știam pe cine iubesc!
De mică mi-am iubit țara. Cu bune, cu rele, am iubit-o, am apărat-o, mi-am zis cu mândrie „Sunt român!” și mi-am înălțat capul. Vederea tricolorului sau auzul intonării imnului îmi dădeau un sentiment de mândrie, de drag, o emoție aparte. Mi-am educat copiii să-și iubească țara și, deși sunt mici, cele mai des intonate piese la noi în casă, de ei, sunt „Deșteaptă-te, române!” și „Treceți batalioane române Carpații!”.
Azi se sărbătorește Ziua Națională a Imnului României. A fost prima dată când am vrut să fug DE eveniment, nu LA el, cum o făceam cu alte ocazii. Mi-am târât picioare, sufletul și inima frântă până în Piața Centrală.
Am aruncat o privire peste militari și m-am gândit: „Numai voi nu ne-ați dezamăgit. ÎNCĂ!”
S-a vorbit frumos de imn, de momente din istoria noastră, și fiecare cuvânt rostit mă lovea ca o săgeată. Apoi, a venit momentul cel mai sublim pentru o astfel de festivitate: intonarea imnului! Dar a fost cel mai dureros moment pe care l-am trăit.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi și încercam să intonez imnul. Dar nu puteam să mă concentrez pe versuri, din cauză că gândurile îmi urlau în cap: „Cât de ipocriți putem să fim când intonăm imnul! Ce cuvinte MARI pentru un popor care face niște lucruri așa de mici. Sau nimic. Înainte ca parlamentarii sau aleșii locali să aprobe una sau alta, se intonează imnul. Apoi, iau decizii în defavoarea poporului. Când îmbracă uniformele ce reprezintă : «Vom avea grijă de români!», intonează imnul, și apoi acționează împotriva poporului român. CÂT putem să fim de ipocriți?? Și nu doar cei din funcții sus puse. Și noi, oamenii de rând. Intonăm imnul, dar nu întindem o mână să ajutăm. Nu ne preocupă binele omului de lângă noi. NU mergem să votăm. NU mergem să protestăm. Stăm pe Facebook și ne dăm cu părerea, dar nimeni nu acționează! Cât de ipocriți putem să fim când intonăm imnul??!??”.
Astăzi, am plâns! Mi-am dat seama că am iubit, dar n-am știut pe cine!
Astăzi am realizat că nu suntem vrednici de așa cuvinte mari pe care Andrei Mureșanu le-a scris, într-o vreme în care, în cele 11 strofe, nu a putut cuprinde ceea ce era România atunci!
Azi, imnul nu ne mai reprezintă!
