Acestea sunt ultimele alegeri președințiale la care mai votez. Nu sunt suficient de optimist ca să dau cu capul, la nesfârșit, în același zid impenetrabil, sperând că va veni o zi când el se va surpa și voi fi și altceva decât another brick in the wall. Republica română e un experiment bolșevic…
Republica română e un experiment bolșevic, perpetuat mimetic de un popor decerebrat și afon, care a ratat cu entuziasm ocazie după ocazie ca să-și vină în fire.
Nu sunt om politic, nu-mi pasă (prea mult) ce cred oamenii despre mine. N-am de gând să-mi cioplesc mintea cu lovituri de ciocan. Nu la vârsta mea, nu eu. Nici de la poporul ăsta nu mai am mari așteptări.
Acum treizeci de ani trebuia să reînnodăm istoria de acolo de unde au rupt-o bolșevicii, cu dinții: de la Regele Mihai. Dumnezeu ni l-a protejat, l-am avut între noi, și noi, ce-am făcut? Fără cap (încoronat), poporul ăsta e o demonstrație cacofonică de membre care se mișcă dezarticulat, respirând în contratimp cu sinele său.
Nu sunt chiar așa de „patriot” ca să-mi asum această apnee axiologică numită ipocrit „re publica”. E ultima dată când votez la președințiale. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Sunt dezgustat, nu dezamăgit...
Pare că sunt dezamăgit? Sunt dezgustat, nu dezamăgit. Mă uit în jur: după trei decenii de libertate, continuăm să transformăm apele în fose septice și firea națională într-un exercițiu de canibalism.
Pășesc pe malurile apelor și întorc privirea, de dezgust. Singurele ape curate pe care le cunosc sunt în amonte de orice locuință de român sau în fundul peșterilor. Ăsta nu e poporul meu!
Continuăm să ne sinucidem matematic, statistic, cu viteza de 400 de avorturi pe zi. Ăsta nu e poporul meu! Suntem ultimii consumatori de pastă de dinți și săpun din Vechea Lume. Nici ăsta nu e poporul meu!
Răul se lățește pe toate fronturile, mutilând apăsat toate urmele de frumos. Binele s-a retras în fortărețe și se exprimă insular, comunicând de la celulă la celulă, ca în filmele postapocaliptice. Că de fapt, asta e marea nenorocire, că binele a devenit o aplicație individuală, i s-a retras statutul de etalon.
Biserica, ONG-urile, muzeele, arta, orice formă de dezvoltare a frumosului și eticului, sunt asediate de urâtul majoritar, de grotesc și de jigodia răului.
Nu mai aștept nimic de la poporul ăsta…
Azi, în fața mea, o puștoaică de liceu a aruncat pe jos ambalajul de plastic al napolitanei. În fața unui market, într-o mulțime de oameni împietriți în nesimțire. Nimeni n-a tresărit măcar. Am mai văzut împietrirea asta.
Sunt suficient de bătrân să-mi amintesc vremurile acelea. În care lumea se redusese la interiorul apartamentului, iar dincolo de scara blocului începea „bunul obștesc”. Un concept biblic la origine, rarefiat până la denaturare în vremurile pe care le trăiesc. Mizerabile vremuri. Mizerabile.
Într-o altă zi, aș fi alergat după puștoaică să-i arăt ce-i greșit în viața ei. Cum am făcut-o toată viața, de mii de ori, de nenumărate ori. Dar azi plouă și mi-e lehamite. Azi am decis să fiu pesimist și trist. Nu mai aștept nimic de la poporul ăsta.
„Urâții”, mitocanii, nesimțiții, mujicii s-au înmulțit prin diviziune, ca protozoarele, și-au preluat puterea. Sunt pretutindeni, tot mai vocali. I-au potopit pe „ceilalți”, care s-au retras între coperțile cărților, în sălile de filarmonică și în fotoliile calde de-acasă, deciși să reziste la un asediu iminent. Forumul, ulița, trotuarele sunt guvernate de „urâți”. Îmi pare rău că spun asta. Îmi pare rău că trăiesc asta.
Poate, poate mai poate fi salvat ceva…
Din când în când, Dumnezeu îmi mai trimite câte-o fază revigorantă, ca o gură de aer după o apnee nedreaptă. Şi mai funcționez un timp cu speranță de cea mai bună calitate, nutrindu-mă tâmp și romantic cu gândul că poate, poate mai poate fi salvat ceva.
Uite, ieri, în cimitir, slujeam pomenirea cea veșnică și cu coada ochiului zăresc un creștin care desface o bomboană de ciocolată și aruncă ambalajul pe gardul cimitirului. Și-l văd pe Iulian, din neamul Popilor, că se apleacă fără să zică nimic, ia ambalajul și-l pune într-o pungă, să-l ducă acasă. Simplu, fără să reproșeze ceva-orice, cuiva-oricui. Ca un robot al dreptății. L-am iubit pe loc.
Mie mi-era frig și tot ce-mi doream era o insulă caldă și morții mei vii în preajmă. Ni s-au ciocnit privirile o secundă, i-am zâmbit lui Iulian, el mi-a zâmbit, și toate astea în timp ce în jurul meu curgeau lacrimi de amintire pe morminte parfumate.
Ne stingem, știți…?!
Un timp, voi mai vorbi. Voi mai măcina trotuarele orașului cu bocancii mei de munte, altarul bisericii cu genunchii mei bătrâni. Cui vrea să mă asculte, îi voi vorbi. Voi păzi cu dinții și cu ghearele ce mi s-a dat în grijă: credința, peștera și neamul din care mă trag. Un timp.
Apoi, când vremurile se vor apleca, îmi voi împacheta amintirile în trei rucsaci vechi și mă voi retrage pe insula mea, dincolo de Marile Ziduri, să-mi beau cafelele amare și să-mi fumez pipa, privind cerul din minut în minut, ca pe un peron pe care aștepți să vină un tren înspre undeva.
Doar o minune ne mai poate salva. Ne stingem, știți?
Doamne, acum e momentul. Fă ceva.
