Deși a ieșit din politică de câțiva ani, Doris Rai rămâne o prezență constantă în viața publică, care pare că face parte din ea. Nu a renunțat la a organiza evenimente pentru comunitate, are mereu luări de poziție în care taxează derapajele administrației sau ale politicului, asumându-și, după ieșirea de pe scena politică, să fie vocea comunității din care face parte de când s-a născut. Bistriteanul.ro i-a lansat provocarea de a răspunde unui set de întrebări în care am încercat să aflăm de ce iubește atât de mult acest oraș și oamenii săi, dar și dacă planurile sale de viitor includ o eventuală candidatură la Primăria Bistrița, așa cum se tot vorbește în târg.
Reporter: De ce iubești Bistrița?!
Doris Rai: Ai cum să nu o iubești? Este bistrițean care să nu o iubească!? De orașul ăsta se îndrăgostesc și cei care sunt în trecere pe aici. Pentru mine Bistrița e cumva în sânge, în ADN-ul meu. Este orașul familiei mele, al copilăriei mele, al adolescenței, al maturității și nu mă văd îmbătrânind decât aici, lângă ai mei. Sunt extrem de atașată de oraș, de oamenii lui, de familia mea care trăiește de peste 100 de ani aici. Străbunicii mei au fost bistrițeni, bunicii mei la fel. Bunica era de peste pod, iar bunicul de peste ștrec, adică de peste linie, așa îi ziceau oamenii atunci zonei. Eu am crescut în casa bunicilor mei, în zona Sens, așa cum e cunoscută astăzi. Bunica era o frumusețe de femeie și a renunțat la o carieră în zona asta, deși i se propusese, pentru a se dedica familiei. A rămas casnică și devotată familiei și educației copiilor și nepoților toată viața. Bunicul a fost director al Fabricii de Bere, iar mai apoi șef la ICRA. Uite, îmi amintesc foarte bine din copilărie cum mergeam cu ei de mână, prin parc, la Cofetăria Guliver din Piața Mică. Să mâncăm ișler, era preferatul meu. Așa cum v-am zis, am crescut în casa bunicilor, în zona Sens. Bunicilor le-au luat din grădină atunci să facă blocurile. Nu seamănă deloc cu zona de astăzi, era o zonă de case, cu drum neasfaltat. Când aveam vreo 3-4 ani îmi amintesc că a început construcția blocurilor. Toate prieteniile mele din copilărie sunt legate de acea zonă, de Școala Generală nr. 1, unde am făcut gimnaziul. Apoi, împreună cu mulți dintre colegi am ales să dăm examenul de liceu la Liviu Rebreanu. Cel mai frumos era primăvara și vara, când ne întorceam de la școală pe bulevardele pline de verde. Totul era verde și, cumva, perfect rânduit. Parcă totul avea un rol și rost, iar oamenii erau senini și completau perfect peisajul acesta. Din păcate, lucrurile s-au schimbat și Bistrița are astăzi mult gri, cu accente de culoare nefirești, nepotrivite, stridente, kitchioase. Bistrița și-a pierdut mult din verde și eleganță, avea un aer aristocrat, boem, dar în sensul frumos. Oamenii se plimbau pe străzi cu copiii sau nepoții de mână, erau prietenoși, deschiși, veseli. Oamenii sunt la fel de frumoși astăzi, dar parcă mai nervoși și neînțeleși, mereu într-o stare defensivă și apoi gata de atac, ca și cum ar avea de apărat ceva ce li s-a luat fără să-și dea seama… Poate le lipsește și lor verdele și liniștea de altădată, agitația și dezbinarea nu au caracterizat niciodată acest oraș…
Reporter: Ai făcut liceul la Liviu Rebreanu?!
Da. De ce vă miră? Am mai simțit asta, nu știu de ce este o surpriză pentru unii. Era un demers natural. V-am spus că am crescut în casa bunicilor mei. Ei bine, mătușa mea, un pion important în educația mea, era profesoară de română și italiană, a predat la Andrei Mureșanu, apoi a fost director la Liceul Agricol și mai apoi profesor la Generală 1. Cred că pe ea o moștenesc la ușurința cu care învăț limbi străine. Am învățat italiana de la ea, era profesor de română-italiană. Când a venit vremea să merg la liceu am vrut neaparat să studiez limbi străine, asta îmi plăcea mie. Țin minte că era o concurență uriașă la Liviu Rebreanu atunci, la Andrei Mureșanu nu aveau secție de limbi străine. Eu voiam la Limbi Moderne. Și am avut parte în liceu de patru ore de română, patru de engleză și patru de franceză. Plus germană. Germana nu mi-a prea plăcut, am rămas doar cu câteva expresii pentru o conversație de bază. Mai târziu am învățat și spaniola. Prinsesem limba din telenovele, dar nu exersasem vorbirea. Am avut timp o lună, când am parcurs cei 763 de kilometri din El Camino. A fost un vis al meu și mi s-a împlinit. Abia aștept să se încheie marcarea Via Transilvanica, să-l parcurg. Este un proiect extraordinar, o să vedeți, cu un impact turistic enorm. Eu știu cum te regăsești și te descoperi pe un astfel de traseu. Ești alt om după, vă sfătuiesc, dacă aveți posibilitatea și starea de sănătate vă permite, să trăiți o astfel de experiență.
Dar să revenim la perioada liceului. Colegiul Național „Liviu Rebreanu” a însemnat foarte multe pentru mine. Nu a fost doar o școală, ci și o a doua casă. Locul unde am învățat și mai bine lecția prieteniei și respectului, având parte de profesori care mi-au impregnat, mie și întregii generații, să învățăm pentru a fi împliniți și realizați. Ne-au indus că doar așa o să cunoaștem valoarea lucrurilor și a oamenilor.
Ca în toate liceele din Bistrița, profesorii au pus accentul pe formarea noastră și fiecare început și final de an era un eveniment emoționant. Îmi pare atât de rău că elevii care acum termină clasa a XII-a nu o să aibă amintirea aceasta, a ultimei zile de școală, cu flori, careu, îmbrățișarea colegilor și a profesorilor dragi. Eu am prins chiar și Gaudeamus Igitur, cântat la ușa sau geamul profesorilor.
Spre sfârșitul liceului mi-a venit ideea să devin notar, învățasem limbile străine, aveam atestatul la engleză, voiam altceva, mai mult. În acel an apăruse Facultatea de Studii Europene, dar nimeni nu știa cu ce se mănâncă, ce ajungi după ce termini, dar suna bine. Mai era Facultatea de Științe Politice și Administrative, unde se studia mult drept și Administrație Publică, iar la insistențele alor mei am ales această facultate pentru că îți oferea un loc de muncă sigur la absolvire, în administrația publică. Am intrat la amândouă facultățile, cu examen de admitere, cum era atunci, dar am ales să urmez Administrația Publică.
Reporter: Să înțeleg, după facultatea aleasă, că, pe undeva, ai visat mereu la o carieră politică?
Doris Rai: Politică nu, în administrație da. Am mai spus-o de câteva ori, „a face” e un verb plin de voință, am crezut și încă mai cred că avem puterea de a face acea schimbare pe care o visăm. Ține de noi, e în puterea fiecăruia dintre noi. Mie mi-a fost profesor de drept constituțional domnul Emil Boc. Era unul dintre profesorii cei mai iubiți și respectați, sala de curs era mereu plină, nu lipsea nimeni. El este dovada că poți să faci acea schimbare. Tot el a fost și unul dintre cei care m-au influențat în decizia de a intra în politică. Erau fascinante orele sale, impunea disciplină prin atitudine, insista mereu să ne implicăm, să ne cunoaștem drepturile de cetățeni, vorbea mult despre cum politicul și administrația, făcute în interesul oamenilor, pot schimba calitatea vieții unei comunități, unei țări. Dacă ne uităm astăzi la Cluj se vede pus în practică cam tot ce ne spunea nouă profesorul Boc. Implicare, curaj, asumare și schimbarea în bine de care vorbea. Astăzi Clujul este un oraș model ca dezvoltare pentru România, iar asta datorită faptului că profesorul Boc s-a implicat, n-a rămas doar la catedră. În politică, în administrație, și-a făcut o echipă de profesioniști cu care a schimbat viața unui mare oraș într-un fel în care nu ne-am fi imaginat nici noi, studenții săi, acum aproape 20 de ani. Când eram studentă, primar al Clujului era Gheorghe Funar. Nu știu dacă vă amintiți Clujul de acum 20 de ani, dar era cam cum e Bistrița astăzi. Un oraș trist, plin de kitchuri. Nu era nicio evoluție. Uite, acum că mi-ați amintit de profesorul Boc, îmi dau seama că el mi-a insuflat mult implicarea. Să ne implicăm, să nu stăm deoparte dacă vrem să schimbăm.
Reporter: De ce nu ai rămas la Cluj? Majoritatea studenților care pleacă din Bistrița nu se mai întorc acasă…
Doris Rai: Locul meu e aici, acasă. Am locuit și am muncit și la București, chiar în cadrul Primăriei Capitalei, unde am învățat multe, dar nu m-a convins nimic să rămân. Bistrița, familia, m-au chemat, dar și dorința de a face ceva pentru orașul meu. Aici mă simt bine, aici mă simt eu. Cred tare mult în ideea că avem responsabilitatea să contribuim la dezvoltarea locului unde ne-am născut. E o regulă nescrisă, dar una care e tare sănătoasă. Că tot am început cu „iubirea pentru Bistrița”. Acesta e modul în care îți poți arăta dragostea pentru un loc, făcând ceva bun pentru el.
Reporter: Cum ai ajuns în politica locală, nu-mi amintesc decât momentul în care deja erai director la AJOFM BN, cred…
Doris Rai: M-am întors acasă, după ce am terminat facultatea și m-am implicat în organizare, comunicare, gestionare de activități în afacerile familiei, dar si în propriul business. Așa cum am spus, Emil Boc mi-a influențat decizia de a mă implica în politică, dar m-am înscris în Partidul Democrat Liberal, în 2007, după ce Marcela Moldovan, care făcea parte din organizația de femei, a insistat câteva luni să mă înscriu, că e nevoie de oameni noi. Într-un final m-a convins. Implicarea mea a fost la început în organizația de femei, iar apoi, în 2008, fiind an electoral, am fost propusă pe lista partidului la Consiliul Județean, pe locul 14. Nimeni nu se gândea că procentul partidului va fi atât de mare în alegeri încât să intre în Consiliul Județean 14 consilieri. Și totuși, pentru că nimic nu e întâmplător în viață, am intrat. Așa a început totul… După un an de zile mi s-a propus să preiau conducerea AJOFM BN. Am dat examen pentru obținerea funcției de director general. L-am luat și mai departe mi-am dat demisia din funcția de consilier județean, era incompatibilitate. Așa am ajuns să fac ceea ce am învățat în facultate. AJOFM-ul a fost un capitol extrem de important din viața mea. În scurt timp am demarat proiecte pe fonduri europene și am pus în practică toată teoria a ceea ce învățasem până atunci. Experiența acumulată din mediul privat, unde avusesem o afacere de succes, m-a ajutat și ea, ca și experiența politică unde învățasem să capacitez oamenii, să-i unesc pentru un scop nobil, din care să iasă câștigătoare comunitatea. Totul începea cu o idee, un pont prins din zbor, un proiect de care auzisem și care mi se părea bun, iar mai apoi, cu o echipă foarte unită și cu sarcini clare, vedeam totul pus în practică. Sunt foarte mândră de toată perioada în care am condus AJOFM BN, de oamenii de acolo, de echipa de acolo. Mă gândesc de multe ori la ei cu drag și cu nostalgie.
Reporter: De ce ai ieșit din politică?
Doris Rai: Am învățat că atunci când nu te mai regăsești într-un loc, când principiile și valorile nu mai sunt comune, iar omul cade pe locul doi și politicul primează, trebuie să te retragi. Mai bine decât să dezamăgești. Nu am acceptat și nu o să accept niciodată, nici în viața personală și nici în cea publică sau profesională, compromisul. Nu gândesc așa. Bunicul meu era pe jumătate sas, cred că de la el am moștenit niște principii și rigori de la care nu mă pot abate. Pur și simplu fac parte din mine și îmi dictează felul în care să acționez. Politica nu este o prioritate și nu o văd ca pe un lucru fără de care să nu poți să trăiești. Dovadă este că, odată cu ieșirea mea din această zonă, am avut și mai mult timp pentru cei dragi și pentru a administra afacerile de familie. Dar nici nu am rămas indiferentă la problemele comunității. Mie nu îmi este frică să spun ceea ce oamenii doar gândesc și nu au curaj să exprime. Chiar sunt un om liber și așa o să rămân. Face parte din educația mea.
Reporter: Ai rămas totuși în spațiul public. Se vede că încerci să fii o voce a comunității. De ce?!
Doris Rai: Oamenii sunt vocea comunității. Eu încerc doar să-i încurajez să fie parte din deciziile care se iau în numele lor. Am rămas în zona aceasta pentru că mi-e greu să văd că se fac lucruri de dragul de a mai bifa ceva, pentru o poză sau să fie pretext de o postare. Nu pot să trec nepăsătoare peste lucruri făcute de mântuială. Face parte din mine să mă implic, să atrag atenția, să vin cu soluții și să nu mă las, până nu văd că totul este la locul lui. Nu cred că e ceva greșit. Cred doar că suntem prea puțini care avem curajul și libertatea asta. Dacă am fi mai mulți, am putea schimba mai multe pentru noi, pentru viitorul nostru și al copiilor noștri.
Reporter: Dacă nu ar fi fost pandemia, eram în plină campanie electorală. Erai în luptă?
Doris Rai: Mi-ai amintit de o carte, „Femei care aleargă cu lupii” și autoarea subliniază ideea că o luptă cu o femeie este grea, fiind „o armată într-un om”. Lupt în fiecare zi pentru tot ceea ce cred, iubesc și știu că aș putea să schimb în bine.
Reporter: Nu mi-ai răspuns la întrebare. Erai în luptă? Da sau nu?
Doris Rai: Sunt foarte mulți cei care insistă să nu mă las, să intru în cursă. Au fost și oferte să nu intru, ceea ce îmi ridică semne de întrebare, nu m-am gândit că aș putea fi un candidat care să le dea emoții unora. Decizia mea nu a fost luată, totul depinde de oamenii și de oferta care i se face Bistriței. Dacă este doar o ofertă politică, cu un interes de grup, iar bistrițenii sunt doar masa de manevră în numele căreia se vor face iar jocurile patru ani, voi intra. Din partea bistrițenilor. Merită să aibă pe cineva în cursă care să-i reprezinte doar pe ei. Interesul lor. Cred că ne-am săturat și lămurit cu toții cum și cât contăm pentru cei care fac mai multă politică decât administrație. Bistrița trebuie să fie iar a bistrițenilor, mi se pare că a fost confiscată de interese. Probabil viața ne va face dreptate și orașul va fi iar ce a fost odată. Un oraș cu mult verde, elegant, cu oameni relaxați și fericiți…
