«Străinătatea» din prozele lui Augustin Cupșa nu înseamnă doar un spațiu geografic încadrat de alte granițe. Fiecare personaj are propria lui raportare la «străinătate».

Astfel că prozele din acest volum îmbogățesc termenul cu toate nuanțele pe care le permite literatura, fără a-l explica însă până la capăt. Augustin Cupșa are marea calitate de a le lăsa personajelor sale libertate totală, de unde imposibilitatea de a le anticipa evoluția și senzația că pășești pe nisipuri mișcătoare, care le reușește numai marilor prozatori. Străinătate este o puternică pledoarie despre frumusețea literaturii ca literatură, eliberată de mode și ideologii, și unul dintre cele mai convingătoare volume de proză scurtă din literatura română”, consemnează Corina Sabău. 

Augustin Cupșa: „Străinătate și stranietate, două cuvinte pe care am ajuns să le așez cu ușurință unul lângă celălalt. M-am născut într-o epocă totalitară, în care străinătatea – evident, Occidentul – era nu doar locul de scăpare, ci și visul, proiecția, fantasma unei evadări. Dar era și o întrerupere, o despărțire, dorul de cel plecat.

Dincolo, afară, sus – câteva nume pentru imaginarul nostru care e și astăzi la fel de viu. Un refugiu mental, o extragere de sub autoritatea faptului de a fi aici și acum. E un pic ironic, dar în anii din Franța am văzut cât de avantajați suntem noi față de ei, pentru că ei sunt parte reală din acest imaginar și nu mai au de ce să viseze că pot pleca în străinătate.”

Istoricul clujean Ovidiu Pecican ne propune câteva dovezi pentru mândria noastră națională…

„La adăpostul zidurilor mănăstirilor sau conacelor boierești moldo-valahe, ale cancelariilor maghiare și ale palatelor voievodale s-a desfășurat timp de secole un război nevăzut.

Un război neobosit, subtil și crâncen. Războiul pentru origini.

De unde venim? Cine a fost aici mai întâi? Cine poate să-și ceară drepturi și întâietate?

Războiul acesta este cu atât mai cumplit, cu cât unele cronici și documente, probabil maghiare, preluate și folosite și de unii cronicari români, vorbesc despre venirea cândva, târziu, a românilor ca tâlhari trimiși în ajutor ungurilor contra invadatorilor din estul sălbatic.

Oroare, rușine, ofensă, strigă cronicarii și cărturarii români, care nu întârzie să aducă ei înșiși dovezi ale vechimii antice daco-romane și ale continuității românilor în aceste locuri, ca scut contra pretențiilor politice și teritoriale ale vecinilor mai puternici. Dovezi pentru mândria care începea să fie națională…”

Volumul de față este o analiză a tuturor acestor surse medievale și moderne, plasate în timp, spațiu și context cultural-politic. Este o scufundare în adâncurile scrisului istoric central- și est-european.

Ovidiu Pecican încearcă să ajungă la izvoarele care au iscat toate aceste controverse și lupte istoriografice timp de câteva veacuri.

Cine suntem? De ce originile românilor sunt atât de obscure? Care sunt legendele și evenimentele istorice de la care au pornit primele cronici defăimătoare? E oare vorba despre rea-credință, sau despre imaginația scăpată din frâu a unor secretari și copiști din Evul Mediu? Care a fost rolul românilor în apărarea Regatului Ungar? Care sunt argumentele cărturarilor „naționaliști“?

Răspunsul la aceste întrebări și la multe altele, pe care nimeni nu și le-a pus până acum, le aflăm din paginile unei cărți de istorie scrise ca o poveste fără sfârșit: 

O altă carte de istorie care merită cel puțin răsfoită se referă la victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului. 

În urmă cu câțiva ani, medievistul Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton. Acestea cuprind Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoţit pe regele polon.

Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. Este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare pentru istoricii de azi și de mâine. Documentul va fi publicat, în ediție critică și analitică, la Humanitas.

Volumul de față povestește și explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă. Ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Ștefan, care a condus la această luptă, într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu târziu din această parte a Europei.

Pe lângă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale. Din acestea reiese urzeala de relații politice și militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea.

Până la sfârșit, cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare, au luptat trupe otomane și tătare. A fost vorba de o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori. Războiul a continuat până la moartea voievodului Moldovei…

Sursa & Foto @ Librăria Humanitas Bistrița