Dacă tot e sărbătoare și aveți timp liber de petrecut în tihnă, vă propunem spre lectură două dintre cele mai frumoase povești scrise pentru concursul Slove, derulat nu demult de Primăria Bistrița. Poveștile sunt semnate de două eleve de la Școala Gimnazială Nr 4 Bistrița:
Maya Câmpan, clasa a VII –a C, la Școala Gimnazială Nr. 4, Bistrița, profesor coordonator, Crina Coman:
A fost odată… toamna…
A fost odată…toamna… un om bătrân care culegea mere din livada de după casă. Era un om obișnuit și făcea lucruri obișnuite, pe care toți bătrânii le fac. Avea o livadă obișnuită, cu mere obișnuite, într-o toamnă obișnuită…
Partea cea mai interesantă la el era că nu avea limite și, dacă îi ofereai ocazia, trăia fiecare clipă la maxim.
Într-o zi, bătrânul a mers la piață. Nu se găseau prea multe acolo, de aceea era puțin supărat. Dar, la intrarea în piață, erau trei băieți care stăteau pe bordură și se jucau pe telefoane. Bătrânul nu s-a uitat nici cu coada ochiului la ei, pentru că nu suporta aceste generații de copii…
Băieții, în schimb, s-au gândit să deschidă discuția despre el:
– Nu înțeleg de ce mai iese din casă la vârsta asta! Nu are copii care să-i facă cumpărăturile? întrebă un băiat roșcat, creț și pistruiat.
– Nu cred că ar trebui să intervenim în treburile lui!
– Doar întrebam! Nu voiam să sune pe un ton arogant sau nepoliticos.
Când bătrânul ieși din piață cu două plase grele, băieții s-au oferit să îl ajute. Erau mai degrabă curioși decât drăguți sau serviabili. Nu prea știau ce să spună, nu știau cum să înceapă o conversație. Totuși, unul dintre ei zise:
– Poate vă întrebați cum ne numim sau care e motivul pentru care vă ajutăm…
– Nu, chiar deloc! Fiți siguri că fapta voastră va fi răsplătită!
– Nu credeam că o să vorbiți cu noi tot drumul!
– Plin de surprize, nu? răspunse bătrânul cu un zâmbet pe față.
Ajunși la casa acestuia, băieții intrară în bucătărie și lăsară cumpărăturile pe masă. Bătrânul a coborât la subsol, spunând că le va aduce răsplata…Timpul trecea, iar bătrânul nu mai dădea semne că va urca, de aceea tinerii au hotărât să meargă după el.
În timp ce coborau, au realizat că pe peretele din dreapta lor era plin de cruci și de icoane. Deja înspăimântați, nu voiau să se gândească la cât de înfricoșător, de întunecat și de umed va fi totul când o să ajungă jos. Se și gândeau la monștri cu trei ochi, la negru și peșteri ascunse într-un subsol de locuință veche, unde nu i-ar mai găsi nimeni. Nu mai erau siguri că voiau să coboare.
Atunci, o muzică necunoscută se auzi de nicăieri. Băieții au încercat să fugă, dar cel roșcat nu a vrut să-și recunoască slăbiciunea și teama, de aceea a îndrăznit să coboare… a luat-o la fugă, dar spre subsol. Când a ajuns, l-a văzut pe bătrân cântând la pian, într-o încăpere total diferită de cum și-o imaginase el. Era mare și luminoasă, plină de cărți și de instrumente muzicale vechi, cu tablouri ciudate, o încăpere plină de lămpi.
– Puteți coborî! strigă băiatul către prietenii săi.
– Îmi cer scuze că nu am mai urcat, dar, de fiecare dată când văd pianul, nu mă pot abține…le spuse încet bătrânul copiilor.
Copiii văzură pianul, văzură lumina aceea plăcută, fotoliile colorate, măsuțele pline de dulciuri, mai ales caramele. Parcă era căsuța piticilor din poveste. Care să fi fost răsplata lor? Nu știau nici ei, nici bătrânul… Caramelele? Lumina? Muzica?
De atunci, copiii și bătrânul se tot intersectează pe stradă și, când au timp, mai și povestesc…
DE CITIT: Andrei Bontaș (cls. A XII-a CNAM) – Trapezistul cu inimă de plumb
Elisa-Alexandra Arman (clasa a VI-a C, la Școala Gimnazială Nr. 4, profesor coordonator Simona-Ionela Mutu):
Domnul Toamnă
Mai demult, nimeni nu știa de existența anotimpurilor. Ele existau, dar nu aveau vreo denumire. Cu alte cuvinte, se simțea căldura sau frigul, însă oamenii nu aveau conștiința existenței lor concrete.
Un om în vârstă, pe nume Toamnă, a fost singurul care s-a gândit să pună nume vremii. Dacă era frig, el rostea „iarnă”. Așa a fost numită verișoara lui. Atunci când era cald, el rostea „vară”, numele fiindu-i atribuit mamei sale. Domnului Toamnă i se părea din ce în ce mai amuzant să ofere nume vremii. Tot el a fost cel care a observat un amănunt, anume că timp de trei luni era cald, pe când frigul domnea un timp mult mai îndelungat.
Toamnă era creativ, așa că, se gândea cum să-i spună vremii. La început, i-a spus „trei luni”, dar, după multe ore de meditație, i-a zis „anotimp”. Acum el știa de existența celor patru anotimpuri și desigur că a calculat inclusiv toate zilele și știa că, într-un an, sunt trei sute șaizeci și cinci de zile. În mintea lui, Toamnă ducea un război: între a zice lumii de existența anotimpurilor sau de a le ascunde descoperirea. În cele din urmă, curajul și-a pus stăpânire peste el și a pornit în grabă spre ziaristul din zonă. Atunci i-a zis:
– Bună ziua! Mă numesc Toamnă și aș vrea să fac un anunț important. Eu sunt omul care a descoperit anotimpurile!
– Bună ziua, domnule Toamnă! Mai întâi, vreau să aflu ce este un anotimp!?
Domnul Toamnă i-a oferi explicațiile necesare, iar, după scurt timp, ziarul începea în felul următor:
A fost odată… Toamna. Aceste este numele celui care a descoperit anotimpurile de unul singur (…).
Acum că oamenii știau de existența celor patru anotimpuri, se pregăteau din tip de primăvară, vară, toamnă și iarnă. În ceea ce ce-l privește pe Domnul Toamnă, acesta a rămas mereu în mintea și în inima celor care l-au înconjurat.
Mulțumim Domnului Toamnă!
