Se pare că țipătul lui Munch și-a găsit expresia poetică, într-un mod exemplar, într-o carte al cărei titlu m-a obsedat ani de zile: „Dulcea mea pustiire” (Editura Tipomur, 1994), semnată de Atila Racz…
Atila Racz s-a născut în Năsăud, în anul 1957, dar – după cum mărturisește undeva prietenul său, poetul David Dorian – la 12 ani s-a mutat cu familia în Bistrița.
Publicată în anii regimului comunist, cartea poetului bistrițean ar fi fost socotită, zic eu, „primejdioasă”. Cel puțin.
Dar Atila Racz a preferat să gândească pe cont propriu și să-și publice poemele abia la 36 de ani, în anul 1994.
Eu zic că versurile lui Atila Racz sunt astăzi încă vii. Sunt poeme pe care timpul nu a reușit să le demonetizeze. Să le facă uitate. Probabil dacă ar fi fost receptată/gândită pe măsura importanței ei, „Dulcea mea pustiire” ar fi fost o carte de prim raft. Rămâne, oricum, una de referință. Din punctul meu de vedere.
De altfel, se poate identifica o sensibilitate expresionistă care îl apropie de Trakl și de Bacovia. Demn de apreciat rămâne totuși strădania poetului de a nu căuta metafora cu orice preț. Și nici podoabele zornăitoare.
Eu, ca cititor, nu trebuie să-mi bat capul să descifrez „sensul ultim al lumii”, răzuind fardul gros, inestetic, indecent, de pe fața poemelor.
Atila Racz scrie poeme puternice, directe, pline de emoție, care traversează timpul. Nu cântece de pahar, ci frumoase și triste poeme de dragoste:
Atâtea nopți am dormit în frig
beat și flămând…
auzeam aerul subțire foșnind
dar tot mai transparentă erai
șiroind printre arțari
iar fluturii aceia albi și brumați
îți întunecau goliciunea.
Beat, îți spun…
nimeni n-a plâns deși legat de o noapte
te-am înghițit și între dinți
ți-am simțit sânii
dar noapte era și nimeni n-a plâns
era un frig împuțit
într-o baltă sângera luna
ci nu-mi aduc aminte
oh… nu-mi amintesc de te-am iubit
Mirosea parcă a cireșe amare
palma de pământ în care te-am pierdut
și te-ai ridicat ca un abur
peste coastele dealului verde de fată
dar era iarnă
și era tare frig.
Mi se părea bunăoară că nu mai sunt
de aceea îmi aprindeam mâinile
deși însele nu ardeau… nu mai ardeau
cum în copilărie văzut – am
o pasăre în cenușă plecând
dar îmi era frig, dragă pustie!
NICOLAE AVRAM