„Duminică, 27 octombrie ’85

De „Ziua recoltei“, în piaţă. La ora 9, încă brumă în locurile umbrite. Mesele lungi de ciment, aproape goale. La două-trei rânduri de mese, câţiva precupeţi cu rădăcini de hrean, gogonele verzi, mărar, cimbru, crizanteme atinse de ger. Foarte puţine fructe. Pe latura dinspre stradă, plase de rafie, borş şi moare de varză. În spate, la chioşcurile „Gostat“, se dădeau la un ghişeu cutii cu fulgi de fasole.

La coadă, vreo cincisprezece-douăzeci de oameni. Vânzătorul, un tânăr arogant, bine îmbrăcat, se certa cu o femeie căreia nu voia să-i schimbe două cutii defecte, din care curseseră fulgii. Un domn lua apărarea femeii, spunându-i vânzătorului că mâine îşi va căuta de lucru în altă parte, dar nu părea nici el convins de ceea ce spunea.

La 10, ne-am întors acasă cu toţi banii în buzunar şi cu plasa goală.

La radio, cântece despre toamnă. Pe cer, huruit de elicoptere. Ştabii de la partid, poate chiar Ceauşescu în persoană, se duc la Dealul Negru, la vânătoare. Zi minunată de toamnă târzie. Până seara, am citit E. M. Forster, Aspecte ale romanului.”

Fragmentul de mai sus îi aparține poetului și istoricului literar Ion Urcan. S-a născut în localitatea Luna (Cluj), dar a trăit zeci de ani la Bistrița. A muncit o vreme la Muzeul Județean, fiind și profesor la un liceu din oraș.

Ion Urcan s-a stins la 65 de ani, în martie 2020. Au rămas în urma lui peste 1260 de pagini de jurnal. Grație demersurilor soției sale, Ileana Urcan, jurnalul a fost publicat la Editura Școala Ardeleană. A fost vorba despre un proiect editorial coordonat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

Merită să răsfoiți și să rumegați pe îndelete jurnalul lui Ion Urcan. Nu doar că documentează admirabil viața culturală și socială a Bistriței începând din 9 iunie 1985. Dar o face cu un cuceritor ton critic. Tensionat, alert sau molcom, nostalgic și seducător de lucid.

În plus, Ion Urcan ne oferă poate exact acele piese din puzzle care poate lipseau celor care tânjesc după imaginea de ansamblu asupra spațiului în care respiră. Care ni se înfățișează parcă în alte nuanțe, alte (nebănuite) ipostaze. 

„Cititorul nu trebuie să se aștepte atât la o succesiune de „adevăruri” incontestabile, obiective, cât la o fascinantă jerbă a inteligenței pătimașe, orientată spre alții dar și spre sine, capabilă de infinită mirare și tandrețe… dar și capabilă să pustiască, pârjolind preajmă și purtător deopotrivă…”, nota profesorul Vasile Filip.

Iată, mai jos, câteva fragmente din Jurnalul lui Ion Urcan:

„25 iul. ’85

Drum obositor, în zori, la Sângeorz-Băi, cu Ileana, Duca şi Filip, pentru amenajarea muzeului de acolo.

Clădirea muzeului, bună de dărâmat. Renovată în bătaie de joc, arată jalnic – o magherniţă. Obiectele – un talcioc. Masa noastră, la pensiunea „Hebe“, la limita dintre mâncarea omenească şi lături, un amestec apătos şi insipid de orez, cartofi şi sos fără identitate, cu limbă de porc fiartă.

Pentru noapte, ne-au dus în tabăra de pionieri „Hebe“, într-o încăpere numită „izolator“, unde urma să dormim toţi patru. Imposibil de rămas; camera, ca de altminteri întreaga clădire – unde trebuie să vină sâmbătă copii de prin ţară – e şi ea o mizerie cu linoleum scorojit, rupt, slinos, cu un covor de iută pătat de motorină şi plin de praf. Întreaga clădire are un aspect de temniţă, deşi e făcută doar de câţiva ani, anume ca să fie tabără şcolară.

După-masă, drum şi mai obositor la Bistriţa. În autobuzul ticsit, doi ţigani tineri, blonzi, cu mustăţi şi pălării mari, vorbesc, cu o politeţe impecabilă şi cu gesturi colocviale elegante, un dialect frumos, punctat cu abstracţiuni şi neologisme româneşti.

5 aug. ’85

Seara la 10, la muzeu, să încărcăm într-o camionetă obiectele pentru „expoziţia omagială“ de la Bucureşti. Vor pleca dimineaţă la 4.

Pe la 11, după ce  am terminat, ne-am dus cu toţii la o bere la „Ciocârlia“, în Casa Ion Zidaru. Clădire splendidă, din secolul al XVI-lea, ce trebuia destinată unei instituţii culturale.

La 12, drum spre casă, pe o noapte senină, cu aer pur şi înalt. Multe stele, o linişte aproape totală şi nici ţipenie de om în întunericul străzilor curate, cu marginile înţesate de copaci mari. Bocănitul pantofilor pe asfalt şi un fel de ecou vătuit al vocilor noastre.

Bistriţa, un orăşel frumos, plin de flori şi nemaipomenit de curat.

29 aug. ’85

(…)

Pe la amiază, a sosit de la Şieu-Odorhei un tractor cu o luntre monoxilă, găsită de curând de nişte copii care se scăldau în râu. După ce am pus cu toţii mâna şi am dus-o în curtea muzeului, directorul i-a spus lui S. (care se ocupă de  conservare) să ia o perie de rădăcini şi să cureţe barca, să o pună la punct.

S. a răspuns că barca trebuie mai întâi măturată şi ştearsă de murdărie, apoi frecată cu peria de rădăcini, operaţii pe care ar fi normal să le execute femeia de serviciu, după care el ar urma să trateze luntrea cu o soluţie fungicidă şi să o impregneze cu ulei de in.

Directorul i-a ripostat că asta nu e treabă de om de serviciu, ci de conservator. Nu-şi mai amintea că, de curând, oamenii de serviciu spălau cu nişte perii, de-a valma, în găleţi, cioburile aduse chiar de el de la săpăturile arheologice.

În final, S. i-a spus femeii de serviciu să măture şi să frece luntrea cu peria, însă aceasta i-a răspuns, întocmai ca o servitoare din comedia dell’arte, obraznică şi leneşă dar protejată de favorurile baronului, că ea nu va face aşa ceva, fiindcă „treaba asta nu ţine de ea“, că acolo „trebuie pusă putere“ şi deci e necesar „un bărbat tare“.

Replica măturătoarei i-a amuţit pe toţi, dar cea mai haioasă a fost mutra directorului, care exprima o laşitate de nedescris. Chintăuan şi d-na Pop jubilau…