Dramaturg și regizor, Alexandra Felseghi este unul dintre cei șase rezidenți implicați în proiectul „Culese din Rural. Rezidențe de documentare și scriere”. Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău și Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale. 

Alexandra Felseghi a petrecut o lună de zile în Lechința. Aici a documentat abandonul școlar din localitate, un fenomen prezent mai ales în spațiul rural.

Textul scris și documentat de Alexandra Felseghi în Lechința va face parte dintr-un volum, alături de textele celorlalți cinci rezidenți din proiect.

Volumul va beneficia de două lansări cu public. O lansare va fi organizată la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița. Cea de-a doua – la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău.

Despre rezidența în Lechința a povestit chiar Alexandra Felseghi, într-un interviu acordat inițiatorilor proiecctului „Culese din Rural”.

Când școala se transformă în capelă…

„Mă interesa foarte mult să fac o cercetare de teren pe tema abandonului școlar din mediul rural. Mai ales după perioada pandemiei, procentul celor care părăsesc școala înainte de încheierea unui ciclu de învățământ a crescut drastic. Când am aflat că am fost „alocată” zonei Lechința am început să mă interesez mai îndeaproape de specificul acestei comunități.

Așa am aflat că două școli din satele comunei urmează să-și schimbe destinația inițială, din cauza lipsei de copii. Mi s-a părut interesant că cele două clădiri ar urma să se transforme în capelă mortuară și adăpost de persoane vârstnice.

Ar putea fi aproape o metaforă la starea actuală a nației: un loc care obișnuia să te pregătească pentru intrarea în viață, acum te pregătește pentru ieșirea din ea”, a povestit Alexandra Felseghi. 

Primele impresii despre comunitatea din Lechința…

„Când am ajuns, nu știam foarte multe despre comunitatea din Lechința. Mă refer la istoria locului. Cele câteva informații pe care le-am găsit pe net nu te prea ajută să-ți formezi o opinie foarte clară.

Primul lucru pe care l-am aflat a fost că până în anii celui de-al doilea război mondial, Lechința avea o comunitate foarte numeroasă de sași. Și această comunitate a fost foarte importantă în structurarea multor aspecte ale vieții lechințene.

Astăzi, urmele sașilor se mai pot observa doar prin ruinele școlilor, bisericilor și a câtorva case ce și-au păstrat arhitectura tradițională. Dar, cred eu, a rămas un strat istoric important pe care se bazează specificul acestei comunități”, a remarcat Alexandra Felseghi.

Un moment emoționant pentru Alexandra Felseghi, în perioada cercetării în teren

Alexandra Felseghi a povestit și despre un moment sensibil petrecut aici. Are legătură cu ziua în care – în fața bisericii din Lechința – a întâlnit o familie tânără cu trei copii.

„Erau într-o căruță de lemn și împărțeau o plăcintă cu brânză. L-au rugat pe Vlad, fotograful cu care eram pe teren, să le facă o poză. În timp ce-i fotografia, am stat puțin de vorbă: erau, într-adevăr, foarte tineri. Nu terminaseră școala, dar și-ar fi dorit ca cei trei copii ai lor să meargă să învețe, pentru o viață mai bună.

Le-am promis că le vom printa fotografiile. N-aveau telefon și n-am stabilit niciun loc de întâlnire. Ca și când rezultatul n-ar fi contat atât de mult pentru ei. Ci doar ideea de a fi fotografiați de cineva. N-am primit, deci, niciun reper clar. 

Ne-am ținut, totuși, de cuvânt și-am printat fotografiile în Bistrița, „în cazul în care…”.

Trebuie să recunosc: sunt cele mai expresive portrete pe care le-am văzut în ultima vreme. Pe de-o parte, meritul lui Vlad, pe de altă parte – meritul „subiecților” imortalizați în imagini.

În dimineața în care am plecat spre casă, plicul cu poze era pe bordul mașinii. Când eram aproape de ieșirea din Lechința, am zis să mai încercăm, totuși, să-i găsim.

Am făcut, deci, un ocol și ne-am dus „la simț”, vorba lui Vlad.

El simțea că era ziua în care ne vom reîntâlni. Din ziua aia, am început și eu să ofer mai mult credit celui de-al șaselea simț, pentru că ne-a dus exact unde voiam să ajungem. Tatăl familiei ne-a ieșit în cale. Am oprit mașina, i-am dat fotografiile, pe care le-a primit bulversat. Aproape i-au dat lacrimile de emoție când le-a văzut, căci nu se aștepta ca niște străini pe care i-a întâlnit o singură dată să-și țină promisiunea făcută. Am pornit mai departe, și-l vedeam în oglinda retrovizoare: un om singur pe drum, într-o duminică dimineața, privind hipnotizat primele fotografii ale familiei lui…”

Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Foto credit: Vlad Braga