Județul nostru a ajuns din nou pe lista rușinii, fiind unul dintre puținele județe din țară în care nu există teatru. Reputatul regizor Radu Afrim ne adresează o întrebare: „Credeți că nu e nevoie de teatru aici, credeți că suntem un județ condamnat la „nunta Zamfirei” cu iz de campanie electorală și nimic mai mult…?”
Într-o postare pe pagina sa de facebook, reputatul regizor Radu Afrim relatează o discuție halucinantă, într-o parcare din Bistrița, în care i s-a spus că Bistrița nu ar avea public format sau doritor de teatru.
„M’am născut într’un județ fără teatru.
Ceaușescu s’a sesizat și a început să construiască unul.
Măreț, conform epocii.
Nu l’a terminat.
Imediat după revoluție, responsabilii cu cultura din județ au zis că nu ne trebuie teatru, că suntem un județ folcloric, așa că l’au dat. Sau le’a fost luat (varianta agreabilă).
S’a făcut acolo celebrul bingo / cazino Metropolis și Billa (defunctă între timp). Și alte mezelicuri. Pentru că clădirea e huge. Acum vreo doi ani ieșind eu de la zilele Poeziei de la Bistrița, un rafinat om de cultură (dar și șef la direcția cultură) mi’a zis în parcare „nu avem noi public pentru teatru”…
Am fost șocat să aud asta din gura lui, însă bunul simț ardelean (!) mi’a zis că ar fi mai înțelept să tac. Acuma mă uit la harta asta și mă gândesc la oamenii de teatru tineri și mai puțin tineri care au plecat de prin locurile astea și ar juca cu drag pentru oamenii din județ (care iau mașina și merg la cj sau mureș să vadă teatru bun).
Și mă gândesc la actorii care nu au nicio legătură cu Ardealul, cu care am vorbit și ar juca cu drag aici.
Și nu șușe ieftine cu care unii recunosc că au fost deja în oraș la casa de cultură (care nu e teatru).
Bistrița are o sinagogă în care se cântă muzică clasică pentru o elită a orașului, are poeți și festival, are artiști vizuali excelenți (unul din ei a fost profesorul meu de pictură în adolescență), o are pe femeia-spectacol ada milea.
Și totuși, teatrul e cea mai populară dintre arte. Se adresează celor mai diverse categorii sociale (atunci când e făcut cu cap), a fost dintotdeauna și pentru oamenii care se pot bucura de lucrurile simple, cât și pentru cei care așteaptă lucruri sofisticate.
Poate da emoții dintre cele mai nebănuite, dar e și cea mai periculoasă dintre arte pentru că poate pune cetățenii pe gânduri (și pe fapte).
Și totuși, mă obsedează cuvintele pe care omul de cultură mi le’a zis în parcare…
De aia va întreb: într’adevăr așa e…?!