Azi a murit profesorul Vintilă Mihăilescu, după o lungă luptă cu boala, despre care a și scris una din ultimele sale cărți, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, apărută în 2019. Nu am avut norocul să-l am ca profesor, dar i-am citit o bună parte din cărțile și articolele publicate. Îi citeam cu plăcere și textele publicate în Dilema Veche. Dar am avut norocul să-l văd predând și conferențiind la Telciu în vara anului 2016. În fond, debutul Școlii de vară de la Telciu și succesul ulterior îi datorează mult profesorului și antropologului Vintilă Mihăilescu.
Nu ne știam, nu ne văzusem niciodată și, după cum mărturisise într-un text publicat ulterior în Dilema Veche, până să fie invitat la Telciu nici nu auzise de existența acestei localități. Colega Manuela Boatcă a avut ideea să-l invităm, iar dânsul a acceptat cu entuziasm să vină să țină un curs studenților participanți la prima ediție a școlii de vară și să fie keynote speaker-ul celei de-a 5-a ediții a Conferințelor de vară de la Telciu, care aveau ca tematică modernizarea lumii rurale.
A fost foarte încântat de proiectul nostru și de cele trei zile petrecute la Telciu, după cum avea să-mi spună la o întâlnire ulterioară. Intenționa să revină, dar problemele de sănătate și ambiția de a finaliza niște cărți înainte de călătoria finală l-au împiedicat să mai ajungă.
A rămas un susținător al proiectelor de la Telciu și al activităților Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale din postura de membru al boardului academic și promotor al școlii de vară în rândul studenților și masteranzilor săi de la București.
Un om de o generozitate rară
Pentru mine, cele două întâlniri în care am avut ocazia să discutăm mai pe îndelete s-au înscris rapid în categoria momentelor esențiale din biografia intelectuală, chiar dacă nu am putut avea o colaborare mai apropiată, așa cum ne-am propus.
În zilele cât a stat la Telciu, printre numeroasele discuții cu studenții care-l asaltau și momentele de explorare a comunității, am putut degusta câteva păhărele de jinars de-a locului și discuta despre o temă comună, țăranul în cultura română. I-am povestit de un articol la care lucram și despre un proiect de bursă pe care-l pregăteam. M-a bucurat propunerea lui de a-mi coordona cercetarea post-doctorală și promptitudinea cu care în toamnă a făcut toate demersurile necesare pentru ca eu să am afilierea instituțională necesară depunerii proiectului.
În toamnă, la câteva luni după conversațiile de la Telciu despre țăranii năsăudeni ajunși grăniceri ai Imperiului Habsburgic, aveam treabă prin București, așa că i-am dat un telefon, încercând să obțin o scurtă întrevedere pentru a putea discuta mai multe despre proiectul meu post doctoral.
Inițial m-a programat undeva după masă, între un curs și o întâlnire la Cotroceni cu președintele Iohannis și alte figuri publice invitate să facă parte dintr-o comisie prezidențială. Mi-a spus că e cam prins și nu ne putem întinde prea mult, dar vrea musai să ne vedem.
A revenit după o scurtă vreme cu un telefon și m-a întrebat ce fac spre seară, dacă am planuri. Și n-am să uit niciodată cum a sunat invitația de a discuta în tihnă, la ceas de seară, la dumnealui acasă. Reproduc cu aproximație: „M-am gândit că nu toată ziua mă vizitează cineva de la Telciu, iar cu domnul președinte am ocazia să mă văd mult mai des, că e aici. Așa că haideți mai bine să ne vedem după ce vin de la întâlnirea de la Cotroceni, că o să am grijă să nu mă întind mult acolo.” Și așa am făcut. Ne-am întâlnit și așternut la taifas intelectual, fără presiunea ceasului.
Era a doua și ultima oară când am avut ocazia să-l întâlnesc în persoană, dar mi se confirma încă o dată faptul că întâlnisem un om de o generozitate și de o căldură rare. Am văzut în el genul de profesor care mi-a cam lipsit pe parcursul anilor de studii. Auzisem multe astfel de caracterizări din partea celor care i-au fost studenți sau doctoranzi, dintre care unii mi-au devenit colegi sau colaboratori în proiectele de la Telciu.
Mi s-au confirmat deplin, în puținul timp petrecut împreună și în scurta noastră corespondență prin emali. Mi-a spus că are la inimă proiectele noastre de la Telciu și că e foarte bucuros că a putut participa măcar la o ediție. Din păcate, colaborarea cu pricina nu s-a mai concretizat, pentru că anumite condiții legate de numărul de articole ISI și alte aspecte din acest registru mă făceau neeligibil pentru bursă. Așa că, după o scurtă consfătuire telefonică cu dânsul, în care ne-am vărsat oful în privința acestor criterii și ierarhizări, n-am mai aplicat. Am rămas înțeleși că o să colaborăm în alte proiecte, cu alte ocazii. Că sigur o să mai fie.
În 2017, când împreună cu colega Ágota Ábrán ne-am propus să edităm un volum despre România rurală postsocialistă, în care să reunim contribuții ale mai multor cercetător care au explorat diversele fațete și probleme ale lumii rurale, dumnealui a fost printre primii care au răspuns apelului nostru și primul care ne-a trimis textul finalizat. Era cu puțin timp înainte ca boala să-l lovească.
Azi, antropologul și profesorul Vintilă Mihăilescu s-a dus să facă teren pe alte tărâmuri, lăsând un gol pe care cei care i-au fost discipoli sau simpli colaboratori suntem obligați să-l umplem și să o facem cu drag și seriozitate.
În numele echipei de la Telciu îți mulțumim mult pentru tot ce ai făcut pentru noi, direct și indirect și îți suntem profund recunoscători pentru încrederea și susținerea arătate într-un moment în care un proiect academic de așa anvergură, în mediul rural, părea o inițiativă exaltată și nerealistă.
Drum lin, domnule profesor!
Valer Simion Cosma & Telciu Summer School
