„Au venit ca albinele. Două, trei familii de sâmbătari cu câte opt copii. Atfel spus, au ocupat satul. Doar în cimitir nu le-au făcut loc. Nici în cel ortodox, nici în cel catolic, ci i-au obligat să-și îngroape morții la hotar, lângă drumul spre Periam, în ceea ce treptat va deveni „cimitirul sâmbătarilor”…”
Valer Simion Cosma: Cu câteva luni în urmă, pomeneam într-o postare pe Facebook despre mutarea în Banat a mai multor familii din Telciu, în anii 90, în contextul plecării masive în Germania a șvabilor.
Satele bănățene, un fel de Eldorado agricol…
Și în familia mea s-a pus problema unei astfel de mutări, în două rânduri, însă în urma unui vot democratic coordonat de mama mea, propunerea tatălui a fost respinsă, așa că am rămas tot la Telciu.
Dar dincolo de acest episod de familie, auzeam des povești despre cei care s-au mutat acolo și poveștile celor mutați, veniți în vizită la cei rămași în Telciu. În anumite aspecte, în special pentru cei care trăiau din truda pământului, ruralul bănățean căpăta proporțiile unui Eldorado agricol. În descrierile multora, accentul cădea pe cât de ieftin, rodnic și ușor de lucrat este pământul, comparativ cu ce era la noi.
E de înțeles, mai ales pentru cei care se chinuiau să recolteze câte ceva lucrând pe petecele de pământ de pe diverse dealuri.
Mulți dintre cei care s-au mutat acolo fuseseră în trecut „la lucru”, ca migranți sezonieri pentru munci în agricultură sau alte domenii. Așa că știau câte ceva despre viitoarea destinație și aveau minime contacte. Povestea pare simplă: au fost, au văzut, și-au făcut cunoștințe acolo, au aflat despre exodul sașilor și căderea prețurilor la case și pământuri. Așa că au decis să se mute acolo și să înceapă o nouă viață, mai bună, mai ușoară sau măcar cu o mai bună răsplată a muncii.
Nefiind un subiect pe care să-l fi aprofundat dincolo de cele câteva povești auzite și de rememorarea episodului de tatonare a plecării, care a vizat propria familie, nu am săpat prea adânc pe firul acestor povești. Și nici n-am căutat să aflu cum au fost percepuți, primiți și integrați telcenii mutați acolo.
Aveam să aflu câte ceva recent, dintr-o carte pe care mi-a semnalat-o Andrei Boca (mare mulțămită!!!), bănuind că aș fi curios să o citesc, după ce văzuse postarea mea de pe Facebook.
Mai precis, am aflat câte ceva despre telcenii mutați în satul Satu Mare (Nagyfala), comuna Secusigiu din județul Arad, din lucrarea Interetnicitate și construcții identitare în zona de frontieră româno-maghiară, semnată de Elena Rodica Colta și publicată în 2010 la Editura Universității „Aurel Vlaicu” din Arad.
Primul val de „străini”
După plecarea șvabilor, compoziția etnică a localității s-a schimbat, sârbii redevenind populația majoritară. Alături de ei au mai rămas câțiva șvabi și români „vechi”.
Comunitatea sârbă se descrie ca fiind întemeietoarea satului, istoria satului și a populației sârbe împletindu-se. Pe lângă rolul întemeietor, identitatea comunității sârbe din acest sat pune accent pe hărnicia acestora, ilustrată în discursul lor de gospodăriile prospere și „numeroasele lanțuri de pământ și sălașe”. Cota maximă a acestei prosperități e reprezentată de momentul celor plecați în America să facă bani și care, după ce s-au întors, și-au ridicat case mari, găzdăcești, vizibile încă în sat la data redactării cărții.
Un alt detaliu important al acestui discurs auto reprezentativ îl reprezintă evidențierea traumei deportării, care este legată de faptul că au fost „gospodari de frunte în satul lor”.
Bistrițenii se înmulțesc, întizându-se ⪡ca o plagă⪢…
Primul val de „străini” veniți în sat ar fi avut loc prin 1964-1968, fiind vorba de „sâmbătari din Maramureș”. Diferența religioasă este evidențiată și în cazul celor plecați din Telciu, deși doar o minoritate dintre telceni erau membri ai comunității confesionale adventiste numiți popular sâmbătari.
Termenul „bistrițeni”, cu care sunt desemnați noii veniți, cuprinde „un întreg pachet de stereotipuri negative”.
Dacă rezerva inițială față de vinituri ar putea fi cumva înțeleasă ca firească sau ca făcând parte din reacțiile standard față de cei din afara comunității, mai ales atunci când venirea lor e percepută ca un val, din paginile dedicate telcenilor am aflat că nici după 30 de ani de la primele mutări situația nu ar fi mai bună…
Pentru că „sârbii se împuținează iar bistrițenii se înmulțesc, întizându-se ⪡ca o plagă⪢, ocupând rând pe rând toate casele sârbești rămase, prin moartea proprietarilor, pustii.”
Bistrițenii – niște oameni care strică ⪡casele sârbești⪢ și mituiesc unde trebuie…
Din perspectiva localnicilor cu vechime, „bistrițenii sunt niște oameni care strică ⪡casele sârbești⪢, care fac învârteli, care mituiesc unde trebuie, ca să-și rezolve problemele, care nu se interesează decât de ei.”
Când îi descriu pe cei nou-veniți, „folosesc exemple șocante, nefirești, care ni-i prezintă ca pe niște oameni ⪡ne-ca lumea⪢ după normele satului. În toți anii care au trecut, ei n-au învățat nimic de la sârbi, n-au luat nimic, pentru ei tradiția satului, trecutul, istoria nu contează.”
În condițiile unor astfel de descrieri, a-i accepta în sensul de a-i integra, ar presupune „să le accepte acest comportament, ciudățeniile, religia, ceea ce ar însemna, implicit, să-și asume un alt fel de a fi, cu riscul de a-și pierde prestigiul în zonă.”
Telcenii, într-o situație paradoxală, cu o identitate socială deteriorată…
Însă, din perspectiva prosperității ca etalon al calității populației, așa cum evidențiază autoarea lucrării, noii veniți sunt într-o situație paradoxală, pentru că „se îmbogățesc, prosperă în localitate și pot să trăiască foarte bine și fără prietenia băștinașilor, formându-și propria comunitate, ⪡a celor proveniți din Telciu Mic1⪢”.
În pofida prosperității și a dezvoltării comunității, cel puțin la vremea scrierii lucrării, telcenii nu scăpaseră de „identitatea socială deteriorată construită la venire”, în pofida averilor agonisite ei având o legitimitate restrânsă în localitate, fiind tratați ca „vinituri”, fără drepturi în comunitate.
Tensiuni: Telcenii au încercat să schimbe numele localității din Satu Mare în Telciu Mic
Tensiunea și ruptura din comunitate ar fi atins un vârf prin încercarea telcenilor de a schimba numele localității din Satu Mare în Telciu Mic (cred că autoarea se referă la Telcișor, sat parte din comuna Telciu, de unde au migrat în Banat un număr ridicat de familii).
Tentativa telcenilor de „capturare” simbolică a localității a fost blocată de băștinași, care „s-au mobilizat și au reușit să impună pe tablele indicatoare ale localității vechiul nume de Nagyfala, scris în sârbește”, înfrângerea fiind cu atât mai mare pentru telceni, cu cât aceștia nu s-ar regăsi în acest nume scris cu caractere chirilice.
Având în vedere conotațiile negative atribuite termenului „bistrițeni” în discursul localnicilor, nu e de mirare că telcenii percep ca fiind jignitoare folosirea sa cu referire la ei. În același timp, poveștile telcenilor despre mutare este radical diferit de ceea ce populația sârbească locală a perceput ca o invazie a unei categorii inferioare de oameni, „ca o șmecherie, dar și ca ceva neloial pentru cei ce i-au angajat” în perioada anterioară mutării, când veneau sezonier „la lucru” în comunitate.
Plecarea lor din Telciu a fost determinată, în primul rând, „de sărăcie. Aici au găsit loc. Vinderea casei din Telciu Mic, încărcarea avutului, din care nu a fost uitat nici câinele, în vagoane și descărcarea lucrurilor în Nagyfala a fost dureroasă.
Au întâlnit sârbi fără inimă, cărora nu le-a fost milă de copii mici, n-au vrut să-i primească în casele lor, până și-au amenajat un spațiu de locuit sau le-au dat camere neîncălzite, unde au dormit pe jos.”
Trauma mutării și a primirii ostile
Dacă această traumă a mutării și primirii ostile reprezintă componenta justificativă a discursului lor, povestea lor subliniind lipsa de omenie și ospitalitate a localnicilor, în competiția simbolică cu băștinașii accentul cade nu pe origine, ci pe „cum s-au realizat ei”, ceea ce este de înțeles, având în vedere importanța pe care populația sârbă locală o acordă hărniciei și prosperității în discursul despre sine și, implicit, despre ce înseamnă vrednicia omenească.
De regulă, telcenii sunt făloși și foarte mândri de originea lor, așa că m-a surprins să aflu această dimensiune a poveștii despre valul de migrație internă nouăzecistă.
Pe de altă parte, reacția ostilă a populației locale nu m-a surprins, fiind în parametri reacțiilor specifice comunităților rurale conservatoare, mai ales a celor chinuite de un exces de mândrie locală.
Deși autoarea subliniază importanța dimensiunii confesionale în construirea alterității telcenilor în termeni negativi, de inferioritate și „ne-ca lumea”, tind să cred că cel puțin aceeași pondere, dacă nu chiar mai mult, o are condiția lor de săraci, parte din clasa de jos.
Cu atât mai mult cu cât doar în cazul unei minorități dintre aceștia se aplica povestea cu „sâmbătarii”. Sunt săraci și străini, plus că au „obiceiuri” și o religie „ciudată”. Ceea ce-i face ușor de transpus într-un registru de inferioritate.
În plus, erau „săracii” cei care până mai ieri veneau să lucreze sezonier la ei, de multe ori pe bucate și acceptând condiții de cazare inferioare condițiilor în care locuiau angajatorii lor, după cum reiese din multe povești despre migrație sezonieră în ultimele două decenii comuniste și în primul deceniu postcomunist.
O chestiune de prestigiu
În aceste condiții, pentru localnici era o chestiune de prestigiu să nu-i accepte ca fiind egalii lor pe noii veniți și să purceadă la construcția unui discurs cu tușe negative groase prin care să-i descrie pe cei catalogați drept „vinituri”.
„Viniturile” de condiție materială și educațională superioară sunt percepute și descrise altfel, chiar și atunci când e vorba de ostilitate. Averea, statutul și educația îl fac mult mai acceptabil pe un străin, inclusiv religia sau confesiunea sa fiind înțelese altfel, mai degrabă într-un registru de excentricitate, de curiozitate, dar fără a-i potența negativ identitatea.
În fața celor avuți se activează mult mai ușor ospitalitatea, înțelegerea și spiritul de toleranță religioasă și culturală. Mutarea unui străin bogat sau dintr-o comunitate etnică percepută în termeni de superioritate poate deveni chiar motiv de mândrie pentru comunitatea gazdă, eforturile de integrare fiind mult mai mari din partea băștinașilor care percep reacțiile nou-venitului în termeni de validare a propriei identități și ospitalități.
Când familiile de romi încep să cumpere case sau terenuri…
Cazul consătenilor mei percepuți atât de ostil și atât de mult timp, mi-a adus aminte de o situație pe care am întâlnit-o în mai multe localități rurale din Sălaj și Bistrița-Năsăud, pe unde am făcut teren în ultimii ani, ca cercetător al efectelor migrației asupra lumii rurale.
Este vorba de modurile în care multe comunități rurale, cu populație majoritar română sau maghiară, reacționează la eforturile de dez-ghetoizare a populației rome angrenată în migrația sezonieră transnațională.
Mai precis, în ciuda faptului că auzim foarte des remarci de genul „așa le place lor să trăiască”, „nu vor să se integreze”, „nu vor să se educe”, când familiile de romi încep să cumpere case sau terenuri în afara ghetoului de la marginea satului, stârnesc mai degrabă frica și ostilitatea comunității majoritare, nu încurajare.
În unele localități rurale, îmbătrânirea populației, dublată de migrația spre oraș sau în alte țări a celor tineri, a făcut ca multe case să rămână nelocuite și să le scadă semnificativ prețul.
În condițiile astea, pentru multe familii de romi, din aceeași localitate sau din alte localități, achiziționarea unei astfel de locuințe e la îndemână, cu bani câștigați în câteva sezoane de muncă în agricultură în Germania sau alte țări.
Un pericol identitar pentru comunitate…
În unele cazuri, vecinii sunt deranjați de mutarea noilor locatari, descriși în termeni asemănători cu cei folosiți pentru descrierea telcenilor migrați în localitatea arădeană menționată. Doar că utilizând accente rasializante mult mai pronunțate.
Cumpărarea locuințelor, urmată de creșterea numărului de elevi romi la școala din sat este descrisă, nu de puține ori, în termeni de pericol identitar pentru comunitate, de știrbire a prestigiului datorită înnoirii compoziției etnice a populației, proces catalogat drept „țiganizare” de către mulți cetățeni.
Din perspectiva celor mutați „în sat”, schimbarea este de multe ori mai mult decât o formă de depășire a condiției, de emancipare și îmbunătățire a calității vieții, fiind descrisă ca parte dintr-un proces de „des-țiganizare”, de diferențiere de restul comunității, din dorința de a fi cât mai ușor integrați și recunoscuți ca demni de statutul de cetățean al comunității. La fel, ca în cazul menționat al telcenilor, discursul despre sine pune în centru „realizarea”, depășirea condiției, cu accent pe locuința cumpărată și renovată sau nou ridicată, ca semn de intrare în rând cu lumea.
Săracii sunt rareori bineveniți în comunitate
Nu știu cum e acum situația telcenilor și sârbilor din Satu Mare / Nagyfala, la mai bine de zece ani de la publicarea menționatei cărți. Dar tind să cred că trecerea timpului le-a fost favorabilă, în sensul impunerii dominației lor asupra comunității, în condițiile migrației și îmbătrânirii populației.
Din datele publicate pe pagina de Wikipedia dedicată comunei Secusigiu, din care face parte Satu Mare/Nagyfala, populația română este majoritară (81,09%), fiind secondată de maghiari (5,39%), romi (4,47%) și abia apoi sârbii, într-un procent de 2,78%, procent mai mic chiar și decât cel al populației care nu și-a declarat apartenența etnică (5,17%). Cât despre configurația confesională, de pe aceeași pagină aflăm că majoritari sunt ortodocșii români (76%), urmați de romano-catolici (6,9%), penticostali (6,12%), ortodocși sârbi (3,03%) și 1,11% adventiști de ziua a 7-a, în timp ce pentru 5,17% din populație apartenența confesională nu este cunoscută.
În concluzie, săracii rareori sunt bineveniți în comunitate, altfel decât ca forță de muncă ocazională și ieftină, după cum reiese și din horea Pe marginea pădurii, interpretată de Ion Chiorean pe compilația de folclor muzical țărănesc The Edge of Forest: Romanian Music from Transylvania: „Săracu copil sărac/Nimăruia nu i-i drag/ Numai vara pe-un dărab/ Pân gată de secerat/ Da când pică brumele/ L-amuță cu cânele”.
Notă: Acest text are la bază cercetări asupra fenomenului migrației și a istoriei sociale a ruralului românesc pe care le desfășor în calitate de cercetător al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. Mai multe materiale găsiți pe platforma Anonimii Migrației (https://migratie.muzeuzalau.ro/)
1 Cred că autoarea se referă la Telcișor, sat din comuna Telciu, de unde au plecat mulți în Banat.
