Până când se va deschide patinoarul în curs de amenajare în fața Palatului Culturii, ar fi amuzant să ne amintim unde patinau pe vremuri bistrițenii… Era vorba despre Trudenweihwer (Iazul Naiadelor), în secolele trecute – scena îngrozitoarelor procese ale vrăjitoarelor, la Poarta Rodnei.
Pe vremuri, orașul nostru era înconjurat de o mulțime de întinse lacuri care mai târziu, devenite inutile și privite totuși ca suprafețe utilizabile pentru orașul în creștere, au fost îngropate și nivelate – se precizează într-un material tradus de Alina Urs pentru Bistrița de Altădată.
Doar un singur lac s-a păstrat până în anii 1920: Trudenweihwer (Iazul Naiadelor), de la Poarta Rodnei. În secolele trecute, acesta a fost scena îngrozitoarelor procese ale vrăjitoarelor, numele iazului derivând de la „Druben” (Vrăjitoare)… Exista și în partea de sus a centrului Bistriței o străduță Trudenweihergasse (ulița Iazului Naiadelor).
Acest Iaz al Naiadelor a slujit multă vreme de patinoar: „mulți tineri, dar și mai vârstnici zburdau pe apa lui înghețată”, iar în iarna lui 1919-20, a zburdat pe această suprafață chiar și prințul coroanei românesti, Carol, pe atunci exilat pentru câteva luni la Bistrița… „De fapt, nu prea a zburdat”, bârfesc cei care l-au văzut cu patinele în picioare, întrucât în ce privește patinajul – era un începător înnăscut. Se afla în permanență în compania unor tinere săsoaice din oraș, mai exact a uneia anume, probabil foarte invidiată… Și toate se străduiau din răsputeri, cu o bucurie vizibilă, să-i aducă la cunoștință dificila artă a patinajului. Nouă, unor țânci de 13 ani, ne făcea o plăcere enormă să alunecăm în jurul acestui înalt oaspete cu instructoarele sale…
În stânga se afla „Das Eishauschen” (căsuța gheții). Era construită în totalitate din lemn și servea pentru prinderea și desprinderea patinelor precum și ca loc de odihnă. Fațada orientată spre patinoar cuprindea o verandă mare, care adesea era ocupată de mulți spectatori, îndeosebi duminica dimineața, întrucât pe această verandă concerta fanfara militară.
Ce încântare, în asemenea duminici, sub lumina razelor de soare și în acordurile ritmate ale muzicii să faci cercuri sau chiar cercuri de dragoste cu fetele, pe oglinda gheții. Vreau să mai amintesc patinatul de seară, care a fost posibil doar după instalarea becurilor electrice deasupra patinoarului. Dacă patinoarul era deschis sau nu – puteam afla de pe panoul de la Uniunea patinatorilor bistrițeni, amplasat în colțul străzii Lemnelor, unde era arborat și un steag albastru. Când era deschis și seara, se adăuga un steag roșu. Cel mai frumos era cand atârnau ambele steaguri!
Aceste bucurii ale iernii de pe lacul de la Poarta Rodnei, au durat până în 1925, 1926. „Apoi patinoarul a fost mutat pe promenadă și Iazul Naiadelor a fost acoperit. Cu acesta s-a îngropat din nou o bucată din frumosul vechi trecut.”
În partea din spate a imaginii se vede fabrica de teracotă, până în anii ’80 o întreprindere importantă care s-a dezvoltat ulterior, devenind cea mai mare de acest gen din Ungaria și România, după cum scrie însuși Andreas Biss, proprietarul ei de atunci, într-un volum biografic.
ALTE vremuri… Cu oameni care trăiau sub amenințarea atroce a morții…
ALTE vremuri… În care bistrițenii aveau nevoie de atestat de moralitate de la Poliție…!
Sursă & foto @ Bistrița de Altădată
