…primarul Bistriţei a cerut imperativ preşedintelui comunităţii evreieşti să întocmească lista tuturor evreilor din oraş. Cu nume, prenume și domiciliu. Deşi în aceiaşi zi îi asigurase pe evrei că nu există niciun plan privind deportarea. Ameninţa chiar cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale a persoanelor care lansează asemenea zvonuri. Ulterior, şeful poliţiei din Bistriţa a transmis evreilor să-și pregătească bagajele…
A fost unul dintre cele mai tragice şi ruşinoase evenimente din istoria omenirii. Au suferit cumplit evrei de pe întreg teritoriul Ungariei, dar și din cele 11 județe din nordul Transilvaniei care fuseseră cedate Ungariei prin sentința Dictatului de la Viena, în 30 august 1940.
Într-un document prezentat publicului de Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud se precizează că încă din toamna anului 1940, împotriva evreilor din Ungaria au fost declanșate primele măsuri represive.
Prin art. 9 din Legea XV din 1941 era „interzisă căsătoria între neevrei și evrei,… evreii fiind socotiți persoanele care au cel puțin 2 bunici membrii ai confesiunii israelite, precum și persoanele membre ale acestei confesiuni fără deosebire de origine…”
Urmări și consecințe fatale…
Numeroșii cetățeni evrei din teritoriile românești cedate nu au fost expulzați în România, aşa cum era normal, ci pe teritoriul Guvernământului Poloniei. Au fost predați poliției germane SS și internați în lagărul de concentrare din localitatea Kamenetz-Podolsk, unde majoritatea au fost exterminați.
Legile Holocaustului adoptate între 27 martie-28 august 1944, au totalizat 36 de Decrete-Legi și 37 Decrete sau Ordonanțe ministeriale cu efecte directe în teritoriul N-V al Transilvania.
Printre acestea – Decretul-lege 1240/1944 al Consiliului de Miniștri Regal Ungar cu privire la chestiunea stabilirii semnului distictiv pentru evrei. Potrivit acestui decret, „fiecare persoană care a împlinit vârsta de 6 ani – fără deosebire de sex – este obligată să poarte în afara casei, pe partea superioară a îmbrăcămintei, în stânga și la vedere o stea de culoare galbenă, în format de 10X10 cm confecționată din materiale, precum stofă, mătase sau catifea…”
Decretul care a avut urmări și consecințe fatale a fost Decretul-Lege nr. 1610/1944, referitor la reglementarea anumitor chestiuni în legătură cu locurile de casă și cu locuințele evreilor.
Practic, prin conținut și prin punerea în practică a însemnat, în fapt sentința generală de condamnare la moarte a tuturor evreilor din acest teritoriu. Documentul fost completat de Ordonanța Ministerului de Interne nr. 6163 din 1944, care prevedea că evreii fără considerare de sex și vârstă vor fi transportați în lagărele de concentrare.
Aceste prevederi au fost aplicate și la nivelul teritoriului județului Bistrița-Năsăud…
În 28 aprilie 1944, Kuales Norbert (primarul oraşului), Pastohi Ernest (comandantul Legiunii de Jandarmi), împreună cu prefectul judeţului, Bethlen Bela și subprefectul Szomlenschi Lazslo – au fixat lagărul de concentrare pe terenul fermei agricole „Stamboli”, la 3 kilometri de Bistriţa.
În baza Ordonanţei, primarul Bistriţei a cerut imperativ preşedintelui comunităţii evreieşti să întocmească lista tuturor evreilor din oraş. Cu nume, prenume și domiciliu. Deşi în aceiaşi zi îi asigurase pe reprezentanţii comunităţii că nu există niciun plan privind deportarea. Ameninţa chiar cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale a persoanelor care lansează asemenea zvonuri.
Imediat, şeful poliţiei oraşului Bistriţa, a emis Ordinul 9211/1944, prin care se punea în vedere tuturor evreilor ca începând cu data de 2 mai să nu părăsească locuinţa şi să-şi pregătească un bagaj de maxim 50 kg.
Ordinul a fost transmis abia în dimineaţa zilei de 3 mai.
Imediat echipe paramilitare au descins la locuinţele tuturor evreilor, pe care i-au scos în stradă. Unii nu au mai apucat să-şi ia nici cele mai elementare lucruri.
Au fost internaţi în lagăr un număr de 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ. Unii au fost înghesuiţi în cele câteva barăci sau în coteţele de porci, iar cei mai mulţi – sub cerul liber.
Nevoia de apă şi hrană, o hipnoză…
Nu exista o fântână pentru apă, nu exista o sursă de tratare a bolnavilor sau de pregătit hrana. Nu existau condiţii elementare de igienă. Apa era transportată cu o cisternă, în cantităţi insuficiente. Nevoia de apă şi hrană s-a transformat într-o hipnoză. Din cauza condiţiilor inumane, în primele zile au murit 300 de persoane.
Paza şi ordinea în lagăr au fost exercitate de Debreczenyi Miklos, şeful poliţiei, având ca adjuncţi pe Smolka Heinrich şi Orendi Gustav. Erau agenţi SS, care au maltratat fizic şi moral populaţia internată în lagăr prin bătăi, injurii şi diferite interdicţii.
Pentru amplificarea terorii a fost trimisă o trupă de jandarmi de la Târgu Mureş, care a început cercetarea şi maltratarea oamenilor în regim de detenţie. Victimele erau cercetate, dezbrăcate până la piele, bătute cu bastonul de cauciuc. Au fost aplicate tratamente inumane – greu de imaginat pentru o minte normală. Unii s-au sinucis atunci, din cauza terorii, aşa cum a fost cazul doctorului Raezner.
În baza Ordinului 10597/RLN/10 mai 1944, Comandantul Corpului IX al armatei maghiare cu sediul la Cluj, a început pe 1 iunie deportarea evreilor din judeţ la Auschiwitz şi Bikernau. Deportarea s-a încheiat în 4 iunie.
Cum s-au comportat atunci factorii de opresiune aflăm din rechizitoriul depus în procesul criminalilor de război desfăşurat la Cluj-Napoca, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial.
„La ieşire, evreii au fost dezbrăcaţi la piele, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga în faţa porţii ghetoului şi perchiziţionaţi de către detectivi, jandarmi şi nyilaşiştii din Bistriţa.
Femeile au fost perchiziţionate nu numai la haine, dar şi la toate cavităţile corpului. Cu această ocazie s-au confiscat toate lucrurile, afără de un rând de haine, 2 rânduri de lenjerie de corp, 2 batiste, o pătură, ½ kg de pâine de persoană şi o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăte şi ferecate cu sârmă ghimpată. Trenurile au fost păzite până în oraşul Kosice de către armata ungară, iar de acolo paza a fost preluată de către Gestapo, până la Auschiwitz…”
Din cei aproximativ 150.000 de evrei deportaţi din Transilvania – au supravieţuit doar 27.455. Adică 16,80%
Mărturii ale suferinţelor evreilor din timpul Holocaustului se păstrează în fondurile Primăriei oraşului Năsăud şi la Bistriţa. Aici se păstrează încă listele cu evreii întocmite de autorităţile horthyste, în perioada 1941-1944. Există, de asemenea, listele-bilanţ întocmite de autorităţile române după cel de-al Doilea Război Mondial cu populaţia evreiască şi romă deportată sau ucisă la Auschiwitz şi Bikernau.
Dar cele mai cutremurătoare mărturii sunt declaraţiile date de supravieţuitorii evrei în dosarele privind morţile prezumate, păstrate în fondurile Judecătoriei Bistriţa şi Beclean.
„Subsemnata Haimann Miriam… declar următoarele:
Pe la sfârşitul lunii mai 1944, împreună cu toţi evreii am fost ridicată şi internată în ghetou, de unde am fost deportată în lagărele germane din Auschiwitz.
Aici am ajuns la 8 iunie 1944. Am fost repatriată împreună cu alte femei într-un bloc, unde locuiam. Aici am stat împreună cu numita Rosenthal Berta, căsătorită Pollatsek, care îmbolnăvindu-se a fost transportată în stare muribundă după obiceiul din Auschwitz în crematoriul spre a fi gazată. Precizez că îmi aduc aminte că aceasta s-a întâmplat cu numita în ziua de 18 iulie 1944. Menţionez, totodată că aveam cunoştinţă sigură, că acei transportaţi în crematoriu nu s-au mai întors niciodată, aşa că pot să afirm că şi numita a fost gazată sigur în aşa fel…”
Magdalena Lowinger declara, în 20 aprilie 1947: „În anul 1944 unchiul meu Hirsch Samoilă cu domiciliul în comuna Spermezeu, jud. Someş a fost deportat de către autorităţile fasciste maghiare din ghetoul Dej în lagărul de exterminare Auschwitz.
Acolo a fost repatriat între cei capabili de muncă. Ultima ştire o am despre dânsul că a fost selecţionat pentru exterminare la data de 15 august 1944, unde a fost ridicat din lagărul de muncă şi gazat. Această declaraţie o susţin şi semnez propriu.”
*****
Importanţa arhivelor ca mărturii ale ororilor a fost recunoscută încă din timpul Holocaustului. Atunci, în Ghetoul din Varşovia, un grup de scriitori, savanţi şi oameni obişnuiţi, condus de istoricul Emanuel Ringelblum, a început să conserve documente, articole şi cercetări ale comunităţii evreieşti.
Declaraţia Universală privind Arhivele, adoptată de UNESCO în 2011, recunoaște, de altfel, „rolul unic al acestora pentru edificarea memoriei individuale şi colective, pentru înţelegerea trecutului şi documentarea prezentului, cu scopul de a îndruma acţiunile viitoare.”
Pentru că în 9 octombrie 1941 au început deportările evreilor în Transnistria, data a fost aleasă pentru comemorarea oficială a Zilei Holocaustului, la nivel național.
Sursă & Foto – Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud
