Noaptea dinainte de Bobotează – 5 spre 6 ianuarie – era considerată în vremurile de demult o noapte de mare taină, în care animalele din grajduri vorbesc între ele despre vechi comori ascunse! E zi de post negru, iar cine reuşește să nu mănânce şi să nu bea nimic toată ziua, are parte de sănătate şi binecuvântare de la Dumnezeu tot anul.
Dacă postesc şi se roagă Sfântului Ioan, în Ajun de Bobotează, se spune că fetele nemăritate îl vor vedea în vis pe cel cu care le este sortit să se căsătorească. Dacă nu se încumetă să țină un post atât de aspru, fetele pot să „fure” sau să primească de la preot un firicel de busuioc sfinţit care trebuie ţinut în sân sau sub pernă, înainte de a adormi.
În ajunul Bobotezei se ţine post negru și se crede că cei care reuşesc să nu mănânce şi să nu bea nimic în această zi vor avea parte de noroc, sănătate şi binecuvântare de la Dumnezeu pe tot parcursul anului.
Pe vremuri, preoții veneau să sfințească locuințele enoriașilor doar în Ajunul Bobotezei, cu apa sfințită la Liturghia din acea dimineață. În unele zone, (în Bucovina, de pildă), preotul este invitat la masă și cinstit cu 12 feluri de mâncare!
Ajunul zilei de Bobotează este considerat, de asemena, favorabil farmecelor, descântecelor și altor practici magice: ca să afle câți ani de viață le-a dat Dumnezeu, gospodinele obișnuiau mai demult să culeagă tăciuni din sobă, să le pună nume după cum se numeau oamenii din familie și să-i descânte cu anumite descântece speciale, așteptând să vadă cât timp se scurge până când tăciunele se stinge…
În pielea goală, în apele curgătoare ale satului, în Ajun de Bobotează
Pe Valea Ţibleşului, cu deosebire în satele din amonte, mentalitatea magică pe care a constatat-o Ion Barna la Maieru, prin anii ’30 a avut o viaţă mai lungă, căci este consemnată mult mai târziu de către Marius Dan Drăgoi. În plus, aici s-au practicat descântecele sau scăldatul fetelor la râu, la miezul nopţii, în ajun de Bobotează sau dimineaţa, foarte devreme – pentru că acum se credea că „toate apele sunt ca Iordanul”:
„Şi la Târlişua, ca şi în multe alte sate din zonă, în noaptea Bobotezei se obişnuia ca fetele şi băieţii necăsătoriţi să se arunce goi de trei ori în râu. Măriuţa Bolbos (45 ani) ne povesteşte cum a procedat ea cât a fost fată”: „M-am scăldat şi io în noaptea Bobotezei de câteva ori, cât am fost fată. Zîua ne duceam câteva fete şî ne căutam aşă un loc mai ferit, ne făceam gaură în gheaţă şi cărare prin omăt, apoi după miezu’ nopţii ne dezbrăcam acasă de tăte hainele, ne luam numa’ sumanu’ pă noi şî nişte cizme în picioare, apoi ne despleteam de păr şî aşă meream fuga şî ne ţâpam de tri ori în apă. Tăt mă mir cum de nu ne era frig…”
Autorul mai sus citat consemnează că, dacă la Spermezeu acest obicei al cufundării în apa râului a dispărut mai repede decât în alte locuri, la Agrieş, Târlişua şi Borleasa, tinerii încă mai obişnuiau să se arunce în râu în noaptea Bobotezei, inclusiv prin anii ’70…
La Ardan sau Șieuț se furau porțile în Ajun de Bobotează
Mai mare rușinea pentru gospodari ca, în ziua de Bobotează, să se trezească fără poartă la casă! Dar era o tradiţie specific în ajun de Bobotează, ca în Chintelnic, în Friș (Lunca), la Ardan sau în Șieuț (dar și prin Maramureș și Bucovina) tinerii să fure poarta fetelor care trebuie să se mărite. Uneori (cum a fost consemnat la Ruștior) ei furau porțile și le inversau între ele – montând poarta unuia la gardul altui gospodar.
Bătrânii din sat susțineau că poarta se fură „ca să rămâie fata dezgrădită” sau ca să fie gospodăria făcută de rușine în tot satul. Unii dintre hoți încercau să transmită adevărate „reproșuri” fetelor nemăritate: se fura poarta pentru că fata a fost leneșă, pentru că a refuzat vreun băiat din ceata hoților sau pentru că și-a servit colindătorii de Crăciun cu apă și suc, în loc să le ofere ceva tărie mai aleasă.
Pe unii dintre gospodari, hoții reușeau să-i ia prin surprindere, însă alții îi așteptau pe hoți chiar în prag, iar între ei se încinge un adevărat recital de poezioare tematice: „Gazdă mare, gazdă mare / Noi venim din depărtare / C-am auzit de la Împărat / C-ai fete de măritat! / Și să nu zici că nu ai / Că-s de 20 de ai…!”.
La care, găzdoaiele trebuie să răspundă tot în versuri: „Măi feciori, avem bugăte / Și le mărităm pe tăte…!”.
Tinerii erau invitați apoi în casă și omeniți cu mâncare și băutură din belșug, după care se încingea între ei câte o horă care ținea până-n zorii de Bobotează. Uneori, cu un strop de noroc, asemenea hore se sfârșeau chiar cu noi anunțuri de măritiș.
Dar nu toți gospodarii erau atât de prietenoși: frații și tații fetelor de măritat au dreptul să lege portițele sau să le mânjească inclusiv cu smoală, ca să le ferească de tinerii hoți. Nu de alta, dar uneori oamenii își regăseau porțile furate abia în primăvară, după topirea zăpezilor, aruncate prin cine știe ce coclauri sau râpe neumblate de oameni.
Oricum, era mai mare rușinea pentru gospodari ca, în ziua de Bobotează, să se trezească fără poartă la casă sau cu poarta furată, pentru că aceasta simboliza bunăstarea, iar cine pățește o asemenea grozăvie rămâne de poveste multă vreme în sat…
Vrăji şi descântece pentru măritişul fetelor fără noroc
Fetele care nu reuşiseră să se mărite veneau, tot în ajun de Bobotează, la „femeile pricepute” din sat să le facă un descântec de întors – ca să „li se întoarne norocul”, socotit „legat” sau pus sub sechestru de vreo altă descântătoare, la solicitarea vreunei rivale.
Boboteaza era socotită pentru asemenea practici magice un adevărat soroc, fiind tocmai momentul rotirii timpului spre noul ciclu.
Dar înainte de asta, fata care îşi dorea descântecul trebuia să ţină post luni, miercuri şi vineri, iar în ajun de Bobotează, fără să mănânce şi să bea nimic până seara, trebuia să se prezinte la descântătoare…
Aceasta punea apă curată de izvor într-o oală de lut nemaifolosită, apoi lua în mână un cuţit lung de bucătărie şi „mereu căscând de mai că i se rupeau fălcile” – tăia apa din oală, începând s-o descânte pe fată:
Foto @ Bistriţa de Altădată
Sursa: „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”, autori: Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian.
