Dacă tot sărbătorim astăzi ziua în care Biserica ia ființă, poate n-ar strica să ne amintim de aventura prin care au trecut primii bistrițeni români care și-au dorit o biserică între zidurile cetății. Se afla pe strada Crinilor… În apropiere – și primul cimitir românesc, dar și prima școală a românilor din cetate.

O bună bucată de vreme, sașii au interzis altor minorități să se stabilească între zidurile cetății, sau să-și construiască biserici aici. Românii din apropierea Bistriței s-au stabilit – o parte, aproape de podul Jelnei.

Cartierul era cunoscut sub numele de Hrube:

O altă parte de bistrițeni s-a stabilit la poalele pădurii Schifferberg, lângă podul Budacului.

Primul recensământ al românilor care trăiau în suburbiile Bistriței are loc în 1733. Inițiatorul acestuia a fost episcopul Inochentie Micu Klein. S-au înregistrat atunci 70 de familii românești fără preot și fără biserică

În 1761, un magistrat bistrițean a realizat recensământul populației: John F. Klein von Straussenburg. Acesta a raportat că la Bistrița sunt doi români care au acceptat credința catolică.

Celelalte 178 de familii și 27 de văduve au declarat că „își păstrează credința mărturisită în tinerețe”.

Tot cu acest prilej este menționată și o casă cu paraclis în cartierul Hrube. Aici se oficia serviciul religios pentru familiile românești.

„În anul 1762 românii bistrițeni se pregătesc să ridice o clopotniță pe șopronul de cărămizi din Hrube.

Trimișii primarului luându-și încă cinci însoțitori, merg la paraclis pe care era deja înălțată o cruce și interzic credincioșilor ridicarea clopotniței.

Dar nici senatorii trimiși de primar și însoțiți de un ofițer nu i-au putut opri pe români…”, notează documentele acelor vremuri.

În anul 1784, Împăratul Iosif al II-lea a adoptat Rescriptul asupra concivilității. Acesta a permis românilor bistrițeni să pătrundă în incinta cetății Bistrița. În urma numeroaselor insistențe ale comunității românești, conducerea orașului hotărăște, în 29 septembrie 1786 ca „pentru biserica valahă să se măsoare un loc situat către târgul de vite, la grădinile cele noi, de lângă drumul ce duce la Dumitra, dincoace de heleșteuri, 16 stânjeni”.

Terenul cunoscut de bistrițeni pe atunci drept „Între măieriște” a fost cedat românilor.

Preotul Leontie Căplan va începe imediat adunarea de fonduri pentru construcția noii biserici.

„Anul 1788 Decembrie 27 am prins a strânge bani de la poporul nostru al Bistriției celu bine pravoslavnic pe sama sfintei biserici. Ca să se poată adică oară zidi prin noi ceștii ce ne aflăm în viața și întru acestu prileju – fiștecare au dat după puterea sa dintre poporeni…”, explică preotul Leontie Clăpan.

În 2 mai 1790 erau deja alese persoanele din comitetul bisericesc care să coordoneze înălțarea noii biserici.

Biserica s-a construit între anii 1790-1792, fiind în totalitate din lemn acoperit cu șindrilă. Putea adăposti cel mult 100 de persoane.

În 13 iunie 1792 „s-au împreunat hrubenii cu josenii și au dusă toate la Biserica cea nouă. Icoanele, cărțile, clopotele, altarăle – toate câte au fost la șură…”

Hramul bisericii era sărbătorit pe 21 noiembrie, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică. De aceea, bistrițenii de atunci numeau locul „La maici”.

În jurul bisericii s-a dezvoltat un cimitir și un important cartier românesc. Pentru că „țăranii noștri cărămidari, zidari, economi, n-au rămas în urmă – cumpărând pe rând case și măieriști de la sași…”

În 23 mai 1897, comitetul bisericesc decide să doneze biserica de lemn românilor din Lechința.

Astăzi, pe locul fostei prime biserici românești de pe actuală stradă a Crinilor în Bistrița nu au mai rămas decât o construcție simbolică de lemn și 18 pietre de morminte ale vechiului cimitir. Cea mai veche piatră funerară pare să dateze din 1790… 

ALTE Vremuri: Piața Mică, locul unde se adunau poștalioanele în Bistrița… Detalii despre strada Broaștelor

ALTE Vremuri… Meșteșugari în Bistrița anilor 1750: Casă aveau doar doi măcelari, doi berari, un tâmplar și un trompetist…!

Foto @ Bistrita de Altădată & Bistriteanul.ro

Sursă @ Bistrița – Poarta Transilvaniei, autori Laurențiu Grec, Lucian Mureșan și Corneliu Gaiu