Pe vremuri, copiii din Bistrița aflați în vacanța de iarnă se mulțumeau cu derdelușurile din pădurea Schifferberg sau de pe dealul Budacului: unii aveau boburi cu volan sau sănii mari de fier, numite „zdroangă”. Își măsurau curajul coborând pe cele mai abrupte pante…
În unele seri, mergeau la patinoarul amenajat în incinta stadionului municipal, care avea iluminare nocturnă, muzică și castane prăjite: „O lume veche, pe cale de dispariție, amestecată cu una nouă, care atunci se năștea, dădea locului un farmec deosebit. Urmăream uimiți pașii de dans ai domnișoarei Leni Cosma, eleganța avocatului Linu care, împreună cu soția, executau mișcări precise de balerini, sau valsurile pe gheață ale familiei Dr. Maria și Emil Bălan. Majoritatea aveam patine cu cheie, pe care le prindeam de bocanci. Cele fixe erau destul de scumpe, iar accesul la ele l-am avut mult mai târziu, după anul 1965…”
Bácsi Pauliner, un priceput măcelar al Bistriței…
Porcii se tăiau de cu noapte, pe la 5 dimineața: „Mama, miloasă, nu ne-a îngăduit niciodată să privim la chinurile porcului, așa că se întâmpla să fim treziți de guițatul pierit al animalului înjunghiat. Ieșeam din casă și însoțeam porcul, care era dus pe săniuță, până la locul unde urma să fie pârjolit”, a mai povestit Mircea Gelu Buta.
Bácsi Pauliner, un vechi și priceput măcelar al Bistriței, care ținea un magazin de cărnuri în Piața Decebal și la care părinții săi apelau pentru ajutor, învelea animalul în paie, îi punea un șomoiog în gură și îi dădea foc…
„Pentru noi, priveliștea devenea măreață: un foc mare, într-un întuneric de jur împrejur, sus cerul senin, înstelat, jos pământul alb de omăt… Și apoi vorbă multă, gălăgia noastră, a copiilor, pâlpâiala flăcărilor și scânteile care zburau spre cer… După ce porcul era pârjolit și curățat bine cu periile de rădăcini, Bácsi Pauliner ne lăsa să ne așezăm călare pe el, fie în față, cu mâinile pe urechi, fie în spate – ținându-ne de coadă și primind dezlegare să gustăm, „că pentru o urechiuță sau o codiță, popa nu tai copiilor limbuța…”
Ceaiul negru cu rom, în final…
Urma tranșarea șuncilor și a bucăților de slănină care urmau să fie sărate și apoi afumate. Celelalte bucăți de carne ajungeau pe scândura de tăiat pe care se pregăteau sângeretele, caltaboșul și cârnațul…
Între timp, femeile curățau intestinele și tăiau bucățile de slănină rămase, pentru a face jumări și untură. La masa de prânz, după un pahar de țuică, se mânca friptură proaspătă și apoi se bea vin… După-amiază, carnea pentru cârnaț era sortată, tăiată și apoi tocată în mașină. Dacă la sărarea și piperarea cărnii, fiecare își dădea cu părerea, condimentarea cu fel de fel de mirodenii se făcea după gustul și obiceiurile gazdei.
După lungi insistențe, Bácsi Pauliner le dădea voie copiilor să împingă de mânerul cârnățarului și să umple câteva intestine. Copiii se plictiseau însă repede, lăsând treaba în seama adulților.
„Spre seară, când toate erau rânduite, iar uneltele curățate și spălate, eram cu toții invitați la „cina porcului”, unde eram serviți cu cârnaț proaspăt, caltaboș, tocană și murături. O mămăligă mare și aurie trona în mijlocul mesei. Vinul era din belșug… Spre finalul mesei, bunica servea ceai cu rom…”
În zilele următoare, toate produsele erau duse și rânduite în afumătoare…
***
Profesorul Mircea Gelu Buta a susținut ieri seară o conferință în care a evocat iernile din vremuri demult apuse, în Bistrița anilor ’60, cu sărbătorile specifice Crăciunului, mersul la colindat, mersul cu Steaua sau Viflaimul, Irozii sau Turca: „La Anul Nou umblam cu plugușorul, împreună cu Nelu, băiatul dogarului din colțul străzii I.L Caragiale, și cu vărul Leonida… Ne pregăteam cu câteva zile înainte biciul, clopoțeii, buhaiul și, bineînțeles, urătura. Mergeam pe la vecini, neamuri sau famiile prietenilor, dar niciodată la casele străinilor… La miezul nopții, când ne întorceam acasă, împărțeam frățește banii, merele și nucile pe care le câștigasem cu atâta trudă, după care adormeam mulțumiți că am înfăptuit ceva bun…”
Moș Gerilă, un fel de activist de partid
Au fost evocate și serbările de Anul Nou, la Primăria orașului unde lucra tatăl profesorului Mircea Buta: „Erau impersonale și lipsite de căldură sufletească. Nu se colinda, ci doar se intonau cântece patriotice, iar copiii erau obligați să recite poezii despre Moș Gerilă, un fel de activist de partid care ne împărțea bomboane și cărți scrise de autori ruși contemporani…”
