Merită să aruncăm o privire asupra paginilor de jurnal consemnate de Ion Urcan. Poetul din Cluj stabilit la Bistrița povestește cum și-a petrecut ziua de 22 decembrie 1989:  

„… joi, 21 decembrie, era la noi tata, venit de câteva zile. Am văzut împreună la televizor mitingul oficial și huiduirea lui Ceaușescu. 

Mergând pe strada Arțarilor cu tata, să-l conduc la gară, ne-am întâlnit cu Gusti Zegrean, a cărui stare de spirit mi-a confirmat temerile. I-am dat tatei indicații severe să oprească la Sărmaș, la frate-meu, și să-și continue drumul a doua zi dimineață, cu trenul de 6.00. 

Revenind de la gară, m-am dus la Gusti Zegrean, care i-a telefonat, la București, lui Radu Ruba, poetul orb, prieten cu el. Acela i-a spus că tot Bucureștiul e în stradă, că se trage, că străzile sunt înțesate de demonstranți, Miliție, Armata cu tancuri.

Seara am ascultat ore întregi Europa Liberă, BBC, RFI și alte posturi care dădeau știre după știre despre România. Lansau apeluri către români. Europa Liberă chema direct populația țării să iasă în stradă și să protesteze în masă.

Dimineața, în 22 decembrie, Ileana s-a dus la slujbă la Muzeu. Toți, muzeografii fuseseră convocați de CCES (n red: organul superior de supraveghere, control și îndrumare în domeniul culturii) pentru ora 8.00, în vederea nu știu cărei deplasări pe teren, în județ.

Era prima zi a vacanței de iarnă. Pe la 9 am plecat la Muzeu după Ileana, s-o conduc spre casă, temându-mă să nu i se fi întâmplat ceva. Ce să caute muzeografii în județ în asemenea împrejurări ? Avusesem și dimineață, înainte de plecarea ei, o discuție pe acest subiect, dar ea s-a temut să lipsească de la convocare. Era convinsă că șefii vor renunța totuși la deplasarea programată.

Trecând prin fața Județenei de Partid, în drum spre Muzeu, am găsit trotuarele pline de lume care discuta grupuri-grupuri. La datorie, urmărind din priviri cine venea și cine pleca, se găseau inspectorul Ilieș de la Învățământ, și câțiva securiști, printre care l-am recunoscut pe maiorul Șeu și alții ca el…

În șoaptă, lumea vorbea despre coloane de muncitori pornite din zona industrială spre centru. Dar am stat cam o oră în piața Petru Rareș și aceste coloane nu mai veneau de nicăieri.

M-am dus deci la Muzeu și am luat-o pe Ileana acasă, cu gândul să mănânc ceva (dimineața luasem antibiotice pe stomacul gol) și să mă întorc apoi singur în centru…

Când să traversăm bulevardul Andrei Mureșanu dinspre strada Petre Ispirescu spre aleea noastră, au apărut dintr-o dată coloanele de muncitori, la curba dinspre strada Năsăudului, luând-o spre noi, pe bulevardul Andrei Mureșanu în jos.

Ambele trotuare ale bulevardului, de la blocul Lamă până către Hala Decebal, erau înțesate de lume care aștepta.

În dreptul casei memoriale „Andrei Mureșanu”, coloanele s-au oprit. Au îngenuncheat, au aprins lumânări, au rostit Tatăl nostru, au cântat Deșteaptă-te române!… Apoi au început să strige Există Dumnezeu! și au pornit mai departe, având în frunte niște tineri care purtau drapele găurite, cu stema RSR ruptă, coroane de flori, cruci și lumânări ca de înmormântare.

Am traversat bulevardul cu Ileana, probozind-o să meargă acasă și să nu iasă în stradă cu niciun chip. Pe urmă m-am amestecat în coloana care deja ajunsese în dreptul nostru. Ileana mă striga și îmi făcea semne disperate să am grijă de mine. Eu îi făceam semn să meargă acasă. Apoi am pierdut-o din vedere.

Lângă Casa Tineretului (actuala clădire Apollo, n. red) și pe strada dinspre piața Decebal, erau câteva plutoane de soldați echipate de război, cu mașini militare și TAB-uri care barau drumul spre fabrici. Mulțimea din coloane striga lozinci care îmi păreau neverosimile, deși cumplite în adevărul lor: „Jos tiranul!”, „Jos cizmarul și savanta!”, „Libertate”, „Jos ticăloșii”, „Ceaușescu, judecat pentru sângele vărsat”, „Ceaușescu Anul Nou îl va face în cavou!”, „Veniți cu noi!”, „Armata e cu noi!”, „Fără violență!”…

De la Hala Decebal, coloanele au luat-o pe strada Ursului, apoi la stânga pe bulevardul cu tei, înspre Județeana de Partid, strigând întruna lozinci. Pe drum, s-a alăturat foarte multă lume iar coloanele s-au îngroșat, încât nu mai încăpeau pe bulevard. Se mergea om lângă om.

Ajuns în piața Petru Rareș, în fața Județenei de Partid, am văzut două fetițe de la Livezile, din clasa a VI-a, pe care le-am trimis acasă, spunându-le că era periculos să se amestece printre oameni.

Am pierdut-o din vedere pe Gabi Rusu, profesoara de Engleză, cu care mă întâlnisem venind de pe Ursului. Deodată, l-am văzut pe Filip urcându-se pe fântâna arteziană și, secondat de un grup de oameni, începe să agite pumnul în aer și să strige lozinci. L-am strigat și eu într-o pauză de respirație, dar nu m-a auzit, deși eram la doar 2-3 metri de el.

Apoi, împins de mulțime, am ajuns în primul rând de demonstranți, chiar sub geamurile clădirii administrative. Piața era plină-ochi de lume care striga aceleași lozinci.

La un moment dat, uitându-mă prin geamurile mari ale clădirii, prin perdele, am văzut în penumbra dinăuntru grupuri de soldați și de milițieni cu puști mitralieră puse pe trepiede, în poziție de tragere, și cu benzile de cartușe pe ele. Pentru prima oară, am înlemnit de frică la gândul că, dacă ar începe să tragă cei dinăuntru, aș fi printre primii secerați, fără nicio șansă de scăpare. Mi-am amintit cu groază știrile de la radio care, în seara precedentă, anunțau mii de morți la Timișoara.

Brusc, a apărut lângă mine, nu știu de unde, pictorul Octavian Stoia, anchilozat de reumatism, șchiop, rezemându-se în ghidonul bicicletei! Cum a intrat acolo cu bicicleta?! Probabil, ca și mine, fără să vrea, împins de mulțime.

Evident, veniserăm de bunăvoie, ca toată lumea din piață, dar nu ne-am fi dorit un loc atât de fruntaș. I-am arătat mitralierele și a fost de acord că nu stăteam prea bine acolo. Am mai schimbat câteva cuvinte, apoi i-am spus s-o ia pe straturile de flori, pe sub geamuri, de-a lungul peretelui clădirii, pe unde se putea încă ieși cu bicicletă cu tot. Mulțimea nu se îndurase încă să calce brazdele îngrijite și (în decembrie!) atât de frumos înflorite. Așa a și făcut, dar nu știu dacă a reușit să iasă din piață, fiindcă din spate ne presau nou-veniții.

M-am retras, puțin câte puțin, mai spre mijlocul pieței, printre lume, unde m-am simțit ceva mai la adăpost de eventualele gloanțe. Abia atunci mi-a trecut teama care mă cuprinsese sub pereții din sticlă ai clădirii.

Între timp, pe la 11.00 (eram în piață de la 10.00), demonstranții din partea stângă a pieței au pătruns în clădire. La balcon au apărut prim-secretara județului (parcă se chema Letiția Ionaș), primarul Lupșan și alți activiști de partid. Lumea îi huiduia, în vreme ce ei citeau tot felul de telegrame și apeluri. Dna Ionaș a dat asigurări că la Bistrița nu se va trage niciun glonț.

Alături de activiștii de partid, în balcon intraseră și câțiva demonstranți: un bărbat de vreo 30 de ani, brunet, puțin chel, zvelt, într-un costum negru și cu helancă neagră, probabil un muncitor, o fată tânără cu aspect de vampă, încă vreo trei muncitori și economistul Ioan Blaga de la Avicola. Nu se mai înțelegea nimic din ce vorbeau cei din balcon. La un moment dat, cineva a strigat din mulțime să se aducă microfoane.

Pentru câteva minute, mi-am întors privirea dinspre balconul oficialilor înspre hotelul „Coroana de Aur”, ale cărui balcoane erau și ele pline de lume.

În lucarnele acoperișului se vedeau lucind țevi de arme și, parcă, niște lunete sau camere video. Când mi-am întors iarăși privirea spre balconul oficial, dna Ionaș, Lupșan, Țăranu și ceilalți activiști dispăruseră de acolo. Demonstranții ocupaseră întreg balconul. Se auzeau voci care cereau întruna să se aducă microfoane. Apoi prin mulțime a trecut zvonul că vor fi instalate imediat stații de amplificare și vor vorbi demonstranții. A mai trecut așa aproape o oră.

Pe la 11.45 încă nu fusese adusă stația de amplificare, iar în balcon se agitau tot ffelul de necunoscuți care anunțau ceva ce nu se auzea până la noi. Mulțimea intrase într-o forfotă surdă, oamenii fumau și discutau, în așteptare.

Mi-am aprins și eu o țigară, dar – cum fumasem întruna de dimineață, pe nemâncate – ba luasem și medicamente – a început să mă doară stomacul. Mi-am adus aminte de mâncare și m-am strecurat discret printre lume, cu gând să vin acasă, să văd de Ileana, să mănânc ceva și să mă întorc în piață.

Când am ieșit din mulțime, la marginea pieței, doi inși care stăteau deoparte s-au uitat la mine și la alțicâțiva care plecau, spunând „Pleacă șobolanii!”

Am stat o clipă în loc și i-am privit. Dar îmi erau total necunoscuți, așa că nu m-am simțit dator să le dau vreo explicație. Mi-am continuat drumul spre casă, pe strada Cerbului. La intersecția cu Petre Ispirescu m-am întâlnit cu Ileana. N-avusese răbdare să stea acasă și plecase în oraș după mine. Acum venea de la Gabi Rădulescu. Ne-am întors amândoi acasă cam pe la 11.55.

Imediat ce am intrat în casă – nu știu ce bănuială sau speranță nelămurită m-au făcut să deschid televizorul. Nu-mi amintes exact, dar cred că pe ecran era mira cu RTV, întreruptă din când în când de niște dungi suspecte. Așa că am mâncat în sufragerie, am înghițit ceva la repezeală când deodată, pe ecran au apărut Caramitru, Dinescu și alții. Iar Dinescu a început să țipe: „Fraților! Dumnezeu și-a întors privirea către România! Tiranul a fugit ! Suntem liuberi!” – sau cam așa ceva…

Am început să urlu de bucurie, săream ca apucat prin casă. Am deschis ușa, am ieșit pe casa scării și am început să strig la vecini să-și deschidă televizoarele…

…Până în 25 decembrie, când a fost anunțată execuția nu cred că am închis ochii niciun ceas pe zi…”

ALTE vremuri: O apariție rarisimă, în Bistrița anului 1986

ALTE Vremuri: Tablou sinistru al școlilor din Bistrița, în anii ’90… Scandalul care a zguduit pe atunci orășelul

DE CITIT. Bistriţa anilor 80, surprinzătoare, în Jurnalul lui Ion Urcan: „Un orăşel frumos şi nemaipomenit de curat”

FOTO @ Arhivă