„To be, or not to be…?” Este… sau nu este Arsenie Boca sfânt? Mă surprinde neplăcut Tatiana Niculescu pentru că a putut să cadă în plasa unei asemenea argumentații ieftine: „…peste 20 de milioane de euro anual, bani neimpozitați” ar câștiga firmele de turism ecumenic, promovând brandul Arsenie Boca”!
Astăzi, când parada prostiei, a nesimțirii și a imbecilității au ajuns să dea pe afară, din cauza preaplinului neputinței noastre, mai stai să te întrebi dacă este sau nu SFÂNT?! Las la o parte aberația cu „turismul religios”. Este jenant. Mă surprinde neplăcut Tatiana Niculescu că a putut să cadă în plasa unei asemenea argumentații ieftine: „…peste 20 de milioane de euro anual, bani neimpozitați” ar câștiga firmele de turism ecumenic, promovând brandul Arsenie Boca!
Cartea – document a Tatianei Niculescu – Ei mă consideră făcător de minuni – Viața lui Arsenie Boca – Editura Humanitas, București, 2018 – este o sinteză de documente, transcrise și ordonate sincronic din dosarele de tristă amintire ale fostei securități prolecultiste și ceaușiste ce se găsesc azi în arhiva CNSAS. De obicei Tatiana Niculescu scrie bine. Volumul despre regretatul patriarh Teoctist e impresionant de bun, ca de altfel și nenorocita de exorcizare „Dintre dealuri”, devenită un excelent scenariu de film, premiat la Cannes. Nu-mi place această carte deoarece nu are suflet, suflu și niciun gram de implicare personală în subiectul atât de delicat al vieții acestui mare Om. Nu crede în scânteia de dumnezeire din el, deși singură prezintă „n” elemente din ezoterica pictură a maestrului. Mă întreb de ce a scris-o așa… Mai bine nu o scria. Mă face să mă gândesc tot la o chestiune mercantilă ca în cazul acuzat de autoare, referitor la câștigul colosal realizat din turismul mănăstiresc. Oare ea nu a scris cartea tot datorită interesului pe care-l poate suscita „brandul” Arsenie Boca?!
Dar să încercăm noi, peste timp – gândiți-vă că luna trecută, în 29 septembrie au trecut 108 ani de la nașterea lui Arsenie – Zian Vălean – Boca – să reconstruim pledoaria în favoarea Sfântului Ardealului, Sfântul nostru.
„Cine este acest om îmbrăcat în alb ca un înger de lumină? Poate ghici viitorul? E un vindecător și făcător de minuni? L-a văzut pe Dumnezeu, precum Petrache Lupu, sau i s-a arătat Maica Domnului? Este el însuși un trimis dumnezeiesc? Unora li se pare, privindu-l, că îl văd pe Isus sau pe Sfântul Ilie. El e în stare să ghicească, de pildă, că numele cuiva începe cu litera A sau C sau D, sau că respectivul are în buzunar 100 de lei. Cu autoritatea privirii pătrunzătoare și a veșmintelor albe, Arsenie Boca dă de înțeles că prin el vorbește Dumnezeu, fără să fie totuși un medium, ca în ședințele de spiritism ale epocii”.
„…E aspru cu păcatele, dă sfaturi severe, uneori greu de urmat: post și rugăciune, înfrânare, viață cumpătată. În unele cazuri, recomandă un regim alimentar anume sau diferite ierburi de leac. E lucru știut că postul prelungit ameliorează anumite boli, că ceaiurile de plante pot fi întremătoare, că rugăciunea ajută corpul în lupta cu boala. Altfel spus, Boca recomandă medicina naturistă în diferite forme, urmând principii antropozofice și tehnici de medicină hipnotică pentru «a ușura suferințele și dacă-i posibil, a le vindeca», căci hipnotismul se poate aplica «în tratarea tuturor bolilor închipuite sau reale, funcționale sau organice»”.
„Cu aerul că face minuni, dar și cu umor, Arsenie Boca ține mici lecții de fizică unui public prea puțin alfabetizat, în bună măsură feminin și predispus, din admirație față de el, să creadă orice: «Trăgea cu pieptenul de ebonită prin barba lui aspră și, când se produceau scântei, întreba femeile de față: ați văzut?…» Purtate de adorație, femeile ar vrea, desigur, să-l și atingă, așa cum ating în biserici veșmintele preotului sau raclele cu moaște, în speranța unei contaminări cu sfințenie sau a unei vindecări instantanee, după model biblic. Boca însă le ține la distanță și nu se lasă atins. E un mod de a le semnala că inițiatul trăiește într-o dimensiune superioară a existenței, ceea ce îl face și mai aparte, și mai vrednic de adorație. De la acest noli me tangere, practicat consecvent cu autoritatea predicii, a veșmântului și a privirii, femeile, în special, deduc că au în față un sfânt pe care atingerile omenești l-ar putea macula. Ajung să-l numească chiar așa: Sfântul”.
„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consdideră făcător de minuni”. E un pasaj dintr-una din numeroasele sale declarații date de „părintele” Arsenie Boca la Securitate. E o justificare impregnată de modestie, de temere și chiar luciditate. Mâna lungă a securității ajungea peste tot și nici nu puteai ști când te va lovi. Negarea nu înseamnă automat crez. Niciun sfânt nu a spus despre sine că este sfânt… Noi trebuie să insistăm ca procesul de canonizare să continue cât va fi necesar pentru a le arăta tuturor că Arsenie Boca este pentru totdeuna, in aeternum, Sfântul nostru!
Pentru orice om, cu simțul măsurii și al bunei cuviințe, evidența axiomei face inaccesibilă îndoiala! A făcut nu mult ci foarte mult bine! A salvat din noaptea minții pe foarte mulți credincioși. Fiziologic – să nu uităm de studiile lui de medicină – a vindecat nenumărați bolnavi. Cei aproape 80 de ani de viață i-a pus în slujba credinței în Dumnezeu, a bisericii noastre seculare și a oamenilor. Nicăieri nu veți găsi vreun rând unde să se plângă sau să ceară ceva pentru sine! Trebuie să recunoști că întoarcerea, sau reîntoarcerea la Arsenie – Zian Vălean – Boca este una din puținele „bărci de salvare” ale acestei națiuni atât de nedrept oropsite și bătute de toate furtunile tranzițiilor. Folosesc pluralul pentru că din 1947, de la năvălirea șenilatelor sovietice, bietul popor român o duce tot într-o tranziție!
Biserica, Sfântul, Sfinții, prevestindu-l pe bunul și iertătorul Dumnezeu, nu face rău nimănui! Din contră. Ah, edificiile credinței, pelerinajul, rugăciunea, marile sărbători creștine, constante ale ființei noastre naționale au deranjat și deranjează. Știm. Da. Așa este. Că referendumul, trecut acum sub tăcere, a dat chix, iarăși știm. S-au implicat și mulți slujitori ai altarului în această „zacuscă” politicianistă… (Nu pot să uit „prezidiul” dintr-o biserică creștină, unde efemerii efemerilor, politicenii zilei, au luat loc, emfatici, cu spatele la altar!) Da, este iarăși adevărat. Au greșit. Cine? Ei. Nu a greșit însă Biserica! Nu au greșit toți prelații, toți oamenii Bisericii! Chiar și cei „momiți” să cadă în ispită, nu au făcut-o decât tot pentru mărirea, dezvoltarea și înfrumusețarea Casei Domnului, pentru crez și implicit răspândirea și întărirea credinței creștine… Politicul nu are însă ce să caute în Sfânta Biserică. Aceasta este lecția pe care cred că am învățat-o toți, după referendum, de la vlădică la opincă!
Iată de ce, avem mai mult ca oricând nevoie de Sfântul Arsenie Boca. Pledez, voi pleda pentru această cauză, până la ultima suflare! Cum am făcut-o pentru Regele Mihai… o fac pentru Prințul Nicolae. (Bine sfătuit, va putea deveni Regele nostru Nicolae, ca să punem definitiv punct marasmului în care a fost aruncată România de toți cei nechemați, dar sosiți pe tancurile sovietice, cu kalașnicovul pe piept. Ca ultim argument – România nu are vocația republicii și nu o va avea niciodată! România a avut voievozi, domnitori și regi. România este o monarhie constituțională, jugulată de ticăloșii de comuniști prosovietici… Dar aceasta este o altă temă, pentru un alt material).
Oricât de dureros ar fi, trebuie să ne clarificăm trecutul să „prășim” buruiana rea din noi, dintre noi și dinafară. Chiar dacă doare. O măsea stricată nu o poți altfel scoate. Cât de adevărat, profund și simplu e îndemnul lui Arsenie Boca: „Desprinde-te neapărat de rău, fără răutate, fără să cazi în el”.
Vă recomand cartea Tatianei Niculescu, cu toate rezervele mele de mai sus. E importantă ca document. Vreau să sper că toți ne vom înscrie în acest efort de finalizare a procesului canonizării lui Arsenie Boca. Avem mare nevoie de toate jaloanele noastre pentru a ieși din acest apendice al istoriei contemporane în care unii ne-ar vrea îngropați pentru totdeauna. Aceasta înseamnă toți sfinții noștri, toți conducătorii noștri adevărați, Biserica noastră cu adevărații ei slujitori, toți artiștii, sportivii, intelectualii de marcă, profesioniștii, muncitorii și țăranii netrucați, oamenii cu drag de țară, de glie și de străbuni! „Deșteaptă-te Române!”
