A murit Nicolae Bosbiciu, profesorul care m-a marcat cel mai mult în perioada liceului și după. Poet și pedagog de excepție, a influențat mulți elevi și eleve care au avut norocul să-l aibă profesor de limba română la Colegiul Național „George Coșbuc” din Năsăud. După cum îl descrie succint într-un comentariu profesorul Cornel Ban, „un intelectual și profesor din altă lume, crescut în sărăcie și încolțit de boală toată viața. Magistral. Când am intrat eu în 1992 el era în anul 4. Fără încurajările lui nu aș fi încercat să dau examenul de intrare. O pierdere enormă pentru generațiile de liceeni de pe Valea Somesului…”
Vorbind mai multe despre el, Cornel Ban mi-a povestit cum a fost ultima lor întâlnire, anul trecut, în iarnă.
„Îi adusesem din Bruxelles ediția franceză a romanului Satantango, de marele maghiar László Krasznahorkai, pe care îl adora. Trecea printr-o fază de recuperare a literaturii maghiare și era frustrat că nu știe maghiară și că nu se mai traduce mult în română din maghiară, cum era pe vremea Kriterion-ului clujean al anilor 70. Avea pe masă Trilogia Transilvană a lui Miklos Banffy, cu adnotări masive făcute cu mâna. A zis „Uite, cartea asta ar trebui să fie în programa de Bac, acolo lângă Ion și alte cărți mari…” La plecare mi-a dat un memory stick plin de filme rusești de nișă. Un irepetabil…”
Nu o să-i înșir aici realizările și calitățile, pentru că sunt multe și se poate afla despre ele căutând puțin. Nu o să povestesc prea multe nici despre relația noastră, transformată într-o prietenie după anii de liceu și încununată de colaborarea în realizarea primelor trei ediții ale Conferințelor de vară de la Telciu. O să povestesc o mică dar intensă întâmplare prin care am trecut cu el și care nu doar că m-a marcat profund, dar cred că este lămuritoare pentru legătura dintre noi.
Obișnuiam uneori după ore să-l însoțesc până la autogară, într-o plimbare lentă de aproximativ 20 de minute în care-i ascultam poveștile despre literatură, filme și muzică, simțind că astfel mă conectez la o altă lume decât ceea ce era Năsădul pe la începutul anilor 2000.
Îi mai povesteam și eu câte ceva despre ce mai citeam și mai scriam, dar de cele mai multe ori ascultam. Într-una din plimbările noastre ne-am oprit în preajma autogării și ne-am continuat poveștile în așteptarea autobuzului de Rebrișoara, cu care mergea acasă în satul vecin.
Profesorul Nicolae Bosbiciu îmi povestea ceva despre Marin Preda, asta țin minte. Și fuma. Fuma mult, țigară după țigară, deși avea sănătatea fragilă și primise nenumărate avertismente din partea medicilor. Făcea haz autoironic de carcasa lui defectă, de care nu are grijă.
Și cum povesteam noi așa, am văzut că se apropie un grup de șmecherași dintre blocuri. Nu mai știu exact câți erau, dar îi știam, pentru că rareori ratau ocazia să se ia de mine când se întâmpla să ne intersectăm. Bullying de rutină, nimic complex, dar ceva foarte specific pentru „Toaderii” de pe sate, cum eram numiți cei cu origini rurale, foarte ușor de identificat într-un sat cu blocuri, cum era și e Năsăudul celor aproximativ 10 000 de locuitori.
M-au zărit și s-au îndreptat spre noi. Voiau țigări. De regulă scăpam ieftin dacă le dădeam țigări sau ceva mărunțiș să-și ia țigări. S-au apropiat de noi și m-au strigat pe nume. Proful continua să vorbească cu mine făcând abstracție de ei, deși a văzut că vin spre noi, deși a auzit că m-au strigat, deși vedea că sunt încordat și speriat. Îmi fixa privirea cu privirea lui și vorbea ca și cum acei bullies nu existau, ca și cum erau un fundal fantomatic care nu ne poate atinge, nu ne poate face rău.
Unul dintre șmecherași continua să vorbească cu mine, iritat cumva că-i ignor și nu reacționez, dar fără să facă altceva decât să înjure și să amenințe. „Acum faci puxa mare, că ești cu proful tău, dar las că vii tu între blocuri”. Ceva de genul, nu mai țin minte, dar faptul că vorbeam cu proful în continuare m-a făcut să-i pot ignora și să mă simt în siguranță. Mi-era jenă față de el. Îs convins că și lui îi era jenă față de mine, că ar fi vrut să poată face mai mult.
Au plecat după câteva minute. Nici nu știu cât a durat toată scena, pentru că păream cumva decupați și izolați într-o altă dimensiune, în care proful mă ținea atent și viu cu povești despre literatură. A continuat să vorbească la fel, egal, chiar și după ce s-au îndepărtat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu ne-ar fi perturbat discuția. Mi-era rușine pentru moment, dar n-am avut tăria să zic nimic, iar el a lăsat să curgă povestea, făcându-mă să înțeleg că asta e lumea de afară, lumea în mijlocul căreia trăim și pe care nu trebuie să o lăsăm să ne sluțească, să ne copleșească.
A fost un moment foarte puternic pentru mine, cu sentimente contradictorii și foarte intense. Am povestit după câțiva ani cu el despre acel moment. Se înscrisese la doctorat la Cluj și mă anunța aproape de fiecare dată când venea la Cluj cu treburi specifice doctoratului. A făcut un doctorat despre Bulgakov, unul dintre scriitorii lui de suflet, și-mi povestea cu maximă încântare despre ce mai afla, ce mai citea. Era o desfătare să prânzim pe la Maimuța Plângătoare și să povestim preț de câteva cafele despre una, alta.
Cu aproximativ două săptămâni în urmă am aflat dintr-o postare pe Facebook că a căzut la pat, că e grav bolnav. S-au mobilizat foștii lui elevi să-l viziteze, să-l ajute cu donații și ce mai trebuia.
L-am sunat cu câteva zile în urmă, pentru că nu știam clar când aș putea să ajung pe la el. Avea vocea stinsă dar plină de căldură. Am vorbit câteva minute, i-am spus cât a însemnat pentru mine și că-mi pare rău că-n ultimii ani, luat cu altele, nu l-am mai căutat. I-am spus și că-i citesc mereu poeziile postate pe pagina lui de Facebook și că-i datorez enorm. Ne-am luat rămas bun.
Aseară și-a lăsat carcasa la Spitalul Județean Bistrița-Năsăud și s-a înălțat la scriitorii și poeții pe care i-a prețuit atât de mult.
Drum lin, domnule profesor. Mulțumesc mult pentru tot…
Valer Simion Cosma
*****
Și elevii din promoția 2005 – de la Colegiul Național „George Coșbuc” – au transmis un pios omagiu celui care a fost Nicolae Bosbiciu: „Profesorul nostru de limba română în timpul liceului, domnul Nicolae Bosbiciu, persoana care ne-a făcut să iubim literatura și să-i cunoaștem adâncurile, ne-a fost dascăl, mentor și prieten în același timp.
Dumnezeu să vă odihnească în pace!
Cu respect și recunoștință eternă…!”, elevii promoției 2005, Colegiul Național „George Coșbuc”.
Foto @ Conferințele de vară de la Telciu, 2013
