După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, scriitoarea turcă Aslı Erdogan a fost arestată şi închisă. Vina sa era că scrisese pentru publicaţia pro-kurdă Özgür Gündem texte în care denunţa diverse acţiuni îndreptate împotriva libertăţii de opinie.
A stat patru luni în închisoare, însă, deşi a fost eliberată, a devenit ţinta persecuţiilor şi în cele din urmă a fost constrînsă să părăsească Turcia. Volumul Acum nici tăcerea nu-ţi mai aparţine reuneşte o parte dintre articolele care i-au atras ostilitatea regimului.
Sunt cronici politice, reflecţii asupra scrisului şi a exilului, eseuri despre acţiunile represive ale guvernului turc, despre povara mentalităţilor şi stereotipurilor arhaice în Turcia modernă, pagini încărcate de emoţie, în care inspiraţia poetică se îmbină cu luciditatea activistei pentru drepturile omului şi literatura cu jurnalismul.
Trei ani de la lovitura de stat din Turcia…
Mai jos aveţi câteva fragmente din volumul de eseuri Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține, de Aslı Erdoğan. A fost tradus din limba franceză de Nicolae Constantinescu şi publicat în colecția „Plural“ la Editura Polirom.
„M-am întors, aici e lovitură de stat. Sunt bine.” Am trimis mesajul, apoi am ieșit cu intenția să arunc o privire prin cartierul Mecidiyeköy. Dacă polițiștii nu ar fi fost amabili și nu mi-ar fi permis să trec de prima intersecție pe care am traversat-o în noaptea asta, n-aș fi insistat, n-aș fi încercat s-o iau pe străduțe. Nu pentru că străzile se cam goliseră, ci pentru că erau de-a dreptul pustii…
La primul apel, o mulțime plină de îndrăzneală merge ca un singur om spre piața Taksim, strigând sloganuri pe care rareori le auzi. S-au format cozi în fața automatelor și a brutăriilor, parada e pestriță și sirenele pompierilor sună de zor… Nu se vede nici un soldat, nu seamănă deloc cu 12 Septembrie, dar nici nu te duce cu gândul la calmul de la Gezi. E mai neclar, mai neliniștitor… În mijlocul acelor lumini slabe, al zgomotelor și al tumultului, am impresia că mă aflu într-un teatru al cărui decor a fost schimbat. Ca și cum această noapte ar urma să se înfurie la culme, să se dilate, până când se va transforma într-o imitație a ei înseși, grosolană și stridentă…
****
La ceasul la care zarurile lovesc pământul, la ceasul la care paloşul loveşte armura, la ceasul la care, întâlnind ochii străinului, ochii sufletelor muribunde se umplu de iubire… La ceasul la care, privind în jur, nu vezi decât picioare smulse, mâini moarte şi ochi care se sting… La ceasul la care de acum înainte ţi se va refuza chiar şi moartea…
****
„Am ridicat aceste pietre cât am putut… Am iubit aceste pietre cât am putut… Aceste pietre, destinul meu…”
****
Să apărăm libertatea şi pacea, nu crima, nici eroismul – aceasta este datoria noastră… Şi mai mult decât atât, să restabilim semnificaţia sacră pe care au pierdut-o aceste cuvinte… Atât cât putem… Iar a nu fi complici ai acestor asasinate este mai mult decât un drept şi o datorie. Este însuşi sensul existenţei noastre… Aceasta e „piatra” pe care o ridicăm şi o iubim cât putem… destinul nostru.
Foto deschidere @ europalibera.org
