Au trecut, cu chiu, cu vai, examenele naţionale: Ne-am ocupat de clasamente şi de topuri ale celor mai bune licee. Am arătat cu degetul spre cele mai slabe şcoli din judeţ. Dar nu ne-am întrebat cum se vede problema din interior… Cum stă treaba cu cei care îi evaluează pe elevi…?
Vă prezentăm, mai jos, un punct de vedere pertinent şi lucid. Aparţine profesoarei Monica Halaszi. Ar fi bine să luăm aminte, dacă ne dorim ca lucrurile să se schimbe în bine…
Știți cum e să te întrebe un elev: „Doamna profesoară, ce ziceți, să fac contestație? Cred că am fost subevaluat…”? Știți cât de neputincioasă mă simt neoferindu-i un răspuns? Neasumându-mi, de fapt, vreun răspuns?
Știți ce furie simți când vezi că toate notele elevilor tăi, care și-au asumat depunerea contestației, au crescut? Când 7,50 devine 9,80, când 6,80 devine 9, când 8,60 devine 10 și am zeci de astfel de exemple adunate în timp… Furie fiindcă nu au obținut nota asta încă de la început. Furie pentru că, poate, și alți elevi, care nu au avut curajul să depună contestație, au fost subevaluați. Furie… Împotriva cui?
Erori umane… Malpraxis…
An de an este aceeași poveste. Erori umane, se spune. Subevaluări (elevi notați cu 4,70, deci picați, care după contestație obțin 5,80 sau 9), supraevaluări. E de fapt malpraxis. E ca atunci când mergi la medic și-ți greșește diagnosticul. Și te dai de ceasul morții și apoi te duci la alt medic care îți spune să te liniștești că nu e nimic grav.
Dacă te duci. Dacă nu, duci cu tine greutatea bolii și te îndopi cu medicamente care nu numai că nu îți fac bine, dar îți produc o altă boală, una reală.
Știți ce frustrare simte un elev care s-a pregătit pentru un examen și cineva, din județul său sau din altul, îl evaluează greșit? Știți câte întrebări își pune? Sper să nu cunoașteți niciodată această stare. Nici voi, nici copilul sau copiii voștri.
„Mi-e frică să-i dau 10. Mai bine 9,95...”
Replicile de mai sus nu sunt ficțiune. Am reprodus din memorie ce am auzit de-a lungul timpului în calitate de evaluator. Și mai e una care e regina replicilor. „Ce dacă nu merită? Corectăm în favoarea elevului.”
De regulă, este argumentul supraevaluării. A corecta în favoarea elevului nu înseamnă de fapt să închizi ochii la erori, ci să iei în considerare orice altă formulare decât cea dată ca exemplu în barem.
A corecta în favoarea elevului înseamnă să respecți precizarea din barem: „Se punctează orice formulare/modalitate de rezolvare corectă a cerinţelor.”
A aplica „ad litteram” principiul corectării în favoarea elevului înseamnă a favoriza mediocritatea („îi dau punctaj maxim, lasă, bine că a scris…”) și a-i dezavantaja pe elevii buni („nu pot să-i dau 10, putea să mai dea un citat, ceva…”).
Arborele problemei…?
Ați auzit de „arborele problemei”? Este un instrument util în identificarea problemelor și a cauzelor apariției lor. E un instrument care, aplicat pe problema evaluării defectuoase la examenele naționale, ar releva cauzele, iar una dintre ele ar fi, cu siguranță, resursa umană.
Cred că nu orice profesor ar trebui trimis în centrul de evaluare. Nu orice profesor are competențe de evaluator la examenele naționale, dar nu neg că își poate dezvolta, în timp, aceste competențe.
Nu trimiți ca evaluator un tânăr aflat în primul an de predare, fără să-l formezi. Nu faci carne de tun din oamenii pe care nu i-ai format în domeniul evaluării, mizând pe formarea lor inițială.
Pe când un program serios de formare a evaluatorilor ?
Știți de când nu au mai fost organizate cursuri SERIOASE care să formeze competențele necesare unui evaluator? Din perioada 2006-2008, atunci când CNEE a derulat un program numit DeCeE („Dezvoltarea competențelor de evaluare a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar”¬).
E vorba de peste zece ani. Mulți profesori formați atunci s-au pensionat sau au ieșit din sistem, mulți au intrat. E nevoie acută de un astfel de program de formare. E vital.
Un program făcut pe bune, în care calificativul obținut de participanți să conteze.
Nu putem acuza profesorii că nu evaluează așa cum trebuie, dacă nu facem ceva pentru ei. Dacă nu vor înțelege cum funcționează evaluarea standardizată. Dacă nu vor înțelege că, atunci când îmbracă haina evaluatorului, trebuie să aplice baremul. Fie că le place, fie că nu. Nu sancționarea lor este soluția.
Furie…
Ce ai făcut pentru ei, ce le-ai oferit, ca să ceri calitate? Bani? Formează-i și cere-le calitate. Investește în ei și cere-le calitate. Și da, dă-le și bani, e firesc…
*
Cred că avem nevoie de un corp de experți în evaluare, cred în profesionalizarea calității de evaluator la examenele naționale. Mulți dintre colegii mei pot face parte deja din acest corp al evaluatorilor.
*
Pe cine sunt furioasă? Pe mine și pe noi toți. Fiindcă tăcem.
Foto – Arhivă
, supraevaluări. E de fapt malpraxis. E ca atunci când mergi la medic și-ți greșește diagnosticul. Și te dai de ceasul morții și apoi te duci la alt medic care îți spune să te liniștești că nu e nimic grav.){kind=link}