Zi de duminică cu mult soare în jur și timp suficient ca să cauți locul de rugăciune, spre a-ți reîncărca sufletul, pentru încă o săptămână. Sau pentru a rosti un „MULȚUMESC, DOAMNE, pentru tot răul de care m-ai ferit, fără ca eu să-l cunosc, poate!”
Cum clopotele de la biserica din stânga drumului cheamă credincioșii la rugăciune, te oprești pur și simplu în loc, pentru a parca mașina în lărgușul intrării.
Despre locul acesta ai auzit vorbindu-se, ți l-ai imaginat și ai dori să crezi doar frumos. Despre Azil. Acel șir de clădiri frumoase, moderne, loc minunat, curățenia, liniștea, verdele îmbietor, aleile și angajații instituției.
E locul unde mulți oameni, după o viață de muncă și zdroabă, ajung să își trăiască bătrânețile, nu printre ai lor – pentru că ei nu mai au timp de ei. Sunt plecați, nu au posibilitate poate și apoi i-au lămurit, că totul e normal, modern, că așa sunt vremurile, că nimic nu e anormal. Și, mai ales, că vor fi fericiți!
Condiții, tratament, implicare, personal, îngrijire, căldură sufletească, prieteni, sfat, totul SUPER! Nimic de zis! Mai bine poate, decât acasă, dar nu ACASĂ!
Deși suntem moderni în gândire și conștienți de partea urâtă și grea a vieții peste care nu poți trece decât într-un singur mod, nici unul dintre noi nu își dorește să ajungă aici, la Azil. Nici la cel din poze sau povești, nici la cel din realitate.
Cuvintele n-au rost și niciun lux nu poate înlocui dragostea celor din jur!
Renunți la aur și argint, la culoare și eleganță, la alei și iarbă, la culoarea îmbietoare a clădirilor, doar să îmbătrânești lângă ai tăi, cu puținul ce ți-l pot ei oferi.
Pentru un bătrân ce a trăit la sat, drumul spre Azil este și drumul spre moarte.
– Da, doamnă, am crescut o casă de băieți, mi-am câștigat pita cu greu, am lucrat în construcții, pe escavator, prin țară, da’ nu i-am dat pe niceunul la Casa de Copii. Ia, amu vezi, la niceunu’ nu mai trăbuiesc!
Pentru un altul, aici e completarea singurătății, timpul când banii nu-ți mai trebuiesc și privești doar spre poarta pe care s-ar putea să intre cineva ca să te caute. Cineva de-al tău…
Cu banii de pe card ar putea cumpăra orice, mai puțin sănătatea și tinerețea…
Ce să reproșezi personalului și angajaților instituției, care aleargă implicați, zâmbesc neforțat, pun suflet și milă, conștienți că de aici se pot pensiona și vor avea un trai mai ușor, la bătrânețe? Dar sigur, nu aici! Nu, la Azil! În familiile lor!
Ajungem la poartă.
– Nu e voie! Nu! Afară lasă macina! ne explică unul dintre internații de aici, om la 40 de ani, vesel prea tare, îmbrăcat în costum și cravată roșie, grăbit să ducă ceva într-acolo, la biserică.
– Am, am cravata, vegi?, spune dezvelindu-și dinții, zâmbind larg și vesel.
Cândva fusese, cred, un om frumos. Acum merge, parcă trăgând într-o parte ceva, ținându-și mâna paralizată cu cealaltă. Îi dau doi lei.
– Cumpăr! Cumpăr umânări! A beceică!
– Unde-i biserica? Pe unde se merge?
– Pe aici, hai!, zice făcând semn cu mâna, să îl urmăm. Trăgea cu greu după el, piciorul paralizat.
Câțiva zeci de pași, printre alei, spre biserică. În tăcere. Slujba începuse și rugăciunea preotului răzbătea în jur, picurând parcă din înălțime.
Urci puținele trepte, ajungi la ușă, apeși pe clanță. Nu, nu e din acelea foarte elegante! Închide bine și e primitoare. Mai degrabă modestă aș spune. Deschizi și intri. Rămâi pe loc. Ceva… e altceva! Dintr-o dată, ceva te izbește. Nu știi ce! Privești în jur.
Scaune metalice, tapițate toate la fel, pereții, acoperiți cu icoane mari, tablouri enorme pictate cu scene biblice, în culori tari, lămuritoare, aplicate pe albastrul palid al peretelui ce își așteaptă liniștit, renovarea. L-a șters poate, timpul și fumul lumânărilor. Nimeni nu-l observă, din cei ce vin zilnic. Ei caută rugăciunea și privesc în liniște înspre locul de unde vine ea.
Un iconostas frumos, nu luxos, icoane, strană, oameni. Îi privești din spate. După doi pași, te oprești. Dintr-o dată, vezi altceva. Te trezești într-o altă lume. Poate cea adevărată. O lume a oamenilor bătrâni, triști, singuri, răpuși de boli și de dureri, palizi, albi la păr și încrețiți la față, pierduți în gânduri și oftat.
Dintre toate, boala singurătății și a înstrăinării de ai lor e cea mai grea. În cărucior vezi nu doar bătrâni, ci și tineri. O fată frumoasă, de nici 30 de ani plânge cât durează slujba. Unul e strâmb, într-o parte, altul, în alta. Un altul, se așează în genunchi și nu se mai poate ridica. Mâna sau piciorul e prins de paralizie. Și, totuși, se silește să îngenuncheze. Rugându-se, primesc! Doar așa! Mereu se găsește cineva care să-l ridice, dintre cei străini, veniți la rugăciune. Unul mai în putere. Sau cineva din personalul instituției care e prezent la slujbă.
Uneori, ajung până în față, înspre icoană, greu, împinși de alții, în cărucioare. Apucă crucea, o sărută, apoi își amintesc că ar vrea o lumânare să aprindă. Pentru cineva drag. Dar nu poate articula cuvântul, arată doar cu capul. Omul pricepe.
Da, paralizia… Da… Femeia e tânără. Mult mai tânără decât vecina ei de scaun, femeia de cel puțin 80 de ani, ce se ridică și stă rezemată în cârjă. Cu capul plecat, dar cu o culoare de om sănătos la față, tremurând de bătrânețe, micuță la stat, dar în putere încă, bunicuța vrea să împingă căruciorul tinerei.
Un oftat îți străbate pieptul, ridici privirea spre cer și vrei să spui, cu voce tare: „Mulțumescu-ți, Doamne, pentru câte mi-ai dat, dar și pentru ce nu mi-ai dat! Căci tu știi de ce!’’
Privită în ansamblu, o biserică tristă, mai tristă decât oricare alta. Una în care rugăciunea oamenilor ce reușesc să ajungă aici, reprezintă luxul. Unul suficient!
Nimeni nu privește spre linoleumul de pe jos, nici la lipsa de covoare luxoase, nici la lipsa roșeții din obraji a celor care se roagă, din tot sufletul. Singurul roșu e cel al hainelor preotului și al florilor din vază. Privindu-le, alungi gândurile triste. E nevoie de el! Multă nevoie!
Din strană, bătrânii serioși ce nu par a fi din cei internați, își fac serviciul cu atâta implicare și parcă îți promit că nu ar schimba nicicând strana și biserica! Doar unul este mai tânăr. Poate cel mai tânăr din toată biserica. Să mai fie unul?
Femei străine, venite de departe la rugăciune, păstrează pe cap eșarfele, nu pentru a se apăra de frig! El e doar afară!
Microfonul mutat în surdină, de la unul la altul se odihnește doar atunci când preotul începe rugăciunea. O voce clară, sigură și precisă. Caldă, cea a preotului, te face să intri în puterea rugăciunii, să uiți de altfel de griji și mai ales, aceea a timpului. Acesta se scurge, te cheamă, te oprește și te face să te gândești la duminica următoare.
Rânduiala e clară. Niciun comentariu în surdină, niciun pas făcut fără rost.
Doar un copil de vreo 5-6 anișori iese în față, la Daruri. Ajunge primul în fața preotului, îngenunchează ca un om mare și așteaptă cu mâinile împreunate.
Un altul se apropie de preot, îl caută, strigându-l „po-pa!”
Iar preotul știe că e mare și nu vorbește încă, acesta este singurul cuvânt ce-l spune: îl mângâie pe cap cu drag, fără să pară deloc supărat că l-a deranjat!
„Lăsați copiii să vină la mine!”
Dintre bănci, cineva cântă o priceasnă. Din strană se aud altele două. Totul este chemare, este rugăciune, este liniște și speranță. La lumină, suflet și iertare.
Rugăciunea este rostită în cor, tare, iar cuvântul TATĂ CERESC se aude mai tare decât toate, înălțându-se spre înaltul bisericii. El răzbate și străbate!
Cartea Sfântă, Evanghelia, este purtată de preot la fiecare dintre cei prezenți în biserică, ieșiți și ei, la capăt de rând. Alții, o sărută din cărucioare. Îl privești pe preot și îl admiri. Pentru că el este miezul acelui fruct de credință, la care vin toți să deguste. Unii, de foarte departe.
Începe predica. Vorbește, prezintă, expune. Rar, fără loc de confuzie, lămuritor, pentru orice neștiutor. Face legături, dă exemple din viața de zi cu zi, cu TV, cu istoria și literatura, cu geografia sau religia. Cu toate, pe rând, dar în primul rând, cu DUMNEZEU.
„Împărate ceresc, mângâietorule, duhul adevărului care pretutindenea ești și pe toate le împlinești…!”
Iar din biserică se înalță până în tavan și peste, un AMIN!
Cu privirea preotul îi urmărește pe fiecare în parte. Îi vede și le vede durerea și gândul și oful, poate. Le explică tuturor alunecarea vremurilor și păcatul necredinței oamenilor.
– Cine oare, dintre simbolurile și zeii puterii supreme, a fost atât de lovit și jignit, atacat și împroșcat cu tină, mai mult decât Buda sau Allah? Ați auzit de vreunul dintre ei? Nu! Niciodată! Ați auzit de altă biserică, decât cea ortodoxă, să fie atât de murdărită, în vremurile noastre? V-ați întrebat de ce? Ați văzut vreodată o echipă de oameni, fără mâini și picioare, jucându-se fotbal cu capul și fiind fericiți, pentru asta? Eu am văzut și am plâns mult în acea zi. Nu am putut să cred că poți să fii fericit pentru atât de puțin!
Ce încurajare mai mare le putea transmite preotul? Niciuna!
Cunoscându-l, mi-am exprimat în gând respectul și admirația. Ce profesori buni i-au fost părinții, în cei șapte ani de acasă! Oameni simpli și curați la suflet! Ce dascăl bun a fost acela care l-a îndrumat spre această taină a profesiei! Nu, nimic nu a fost doar întâmplare!
Ajută-ne, Doamne, să putem veni la rugăciune! Să prindem autobuzul și trenul, să nu ni se strice mașina, în drum. Iar dacă, totuși se întâmplă, să cădem în genunchi, regretând sincer și rostind din buze neviclene Îmi pare rău!
Din păcate, există printre noi și din aceia pe care îi duce la groapă preotul, c-așa e rânduiala – preotul pe care ei nu s-au ostenit să-l vadă în biserică, atâta vreme cât au trăit. Nu s-au obosit să vină, niște trântori, care nu au cum să plece singuri, în lumea de dincolo. Sau poate nu le mai pasă!
M-am întors acasă purtând în urechi zgomotul răsunător al genunchilor ce cad pe covorașul din față, al acelora care, precum un roi de albine, se mișcă spre preot, purtați de un magnet. Magnetul credinței.
Îmi răsuna încă în urechi îndemnul recunoașterii, slujirii și mărturisirii lui Dumnezeu!
„Dacă noi nu o vom face, o vor face zidurile și munții și văile! Să nu ne mirăm că o fac tunetele și fulgerele la vreme nepotrivită, în alte anotimpuri, cele normale pentru asta! O fac ele, căci omul a uitat!
Să nu uităm, să credem, să căutăm, să recunoaștem și să ne rugăm!
Nu, nu e lux, dar nimeni nu-l caută aici. Nu e culoare, dar nimeni nu pune pigment. Nu e timp, dar nimeni nu se grăbește.”
Preotul spune programul zilei, apoi al săptămânii care începe.
În saloane, au mai murit trei. Doar din două la număr n-a plecat nimeni. Va merge și va face rugăciuni și în saloane. Li se amintește celor de față puterea rugăciunii. Chiar înainte de a mânca, atunci când te așezi la masă, la farfurie și nu la troacă, precum porcii. Nu! Chiar dacă preotul nu este de față.
El stă în fața altarului și face rugăciune, face educație, face literatură, face istorie. Drapelul tricolor este prezent și el în biserică. Florile, și ele. Pentru cine? Pentru ceilalți, care nu sunt bolnavi, dar care pot pricepe că acele locuri trebuie căutate mai des, pentru că realitatea vieții acolo este prezentă, mai mult. Fără lux, fără haine, fără tabieturi, fără pretenții și prefăcătorie. Cu adevărul în față, cu cărțile pe masă!
Bătrânețea, boala, singurătatea, neputința, sărăcia, durerea – și mai ales cea sufletească – acestea fac parte din viața și din realitatea ei, iar dacă le dăm deoparte, o facem numai pentru o perioadă scurtă de timp. Atunci când tinerețea sau îmbuibarea și inconștiența vremurilor nu ne trezesc, ne țin ochii încă închiși.
Mi-am dorit mult să scriu despre asta, fără să dau numele preotului, pentru a nu face popularitate, fără a da numele Azilului, să nu pară jignire, căci numai de asta nu este vorba!
Să nu vorbesc decât despre cât am putea da, din noi, din sufletul nostru, din ceea ce poate aruncăm ușor, sau nu știm unde ar putea ajunge resturile „de huzur”, poposind aici într-o zi de sărbătoare sau mai mult, în asemenea locuri, de prea puțini cunoscute.
E locul din care te înfrupți cu mult din puținul care se vede, dar din belșugul pe care-l răspândește! Dumnezeu este prezent și el în mijlocul celor prezenți!
Îmi doresc să mai pot ajunge, să-i admir pe toți cei care caută și aici rugăciunea, pentru mulțumirea, liniștea și speranța de pe chipul tuturor, pentru bisericuța care nu vrea nimic, în care nu concurează nimeni cât să dea și ce, cât a oferit sau cât a primit.
La mulți ani, părinte X! Tot binele lumii să îl reverse DUMNEZEU peste tine! Omul sfințește locul! Ai dovedit-o și a dovedit-o cel CARE TE-A TRIMIS AICI…! Cineva alege și te alege! E bine de cei care aud încă chemarea clopotelor la rugăciune! Predica ta a luminat mintea celor prezenți!
PS: Nimeni nu a plecat acasă, înainte de a săruta icoana din fața altarului.
Iar la poartă, la grupul care ieșea, se alătura Emilia, internată acolo, care le ura tuturor O zi minunată!
Îi însoțea câțiva pași pe alee, prinzând vorbă cu fiecare, în timp ce, dintr-un salon, răsuna până departe strigătul plin de durere și delir al unei bolnave care își striga pe nume copiii sau nepoții sau poate Preotul – să o împărtășească pentru trecerea spre dincolo. O altă lume, fără Azil…! Sau un Azil cu bisericuța plină și Dumnezeu, alături!
