Magică, imperială sărbătoare – pentru care te pregătești, liturgic, cu mult timp înainte, pe care o visezi mai întâi, o presimți, o rumegi pe toate părțile, închipuind-o, așteptând-o… Doar pentru ca ea să ți se desfășoare de fiecare dată altfel, neașteptat. Niciodată dezamăgitor…
Magică sărbătoare de care avem parte, din fericire, cel puțin o dată pe an, uneori și mai des: atunci când Eduard Kunz poposește și la Bistrița, în ciuda faptului că are de susținut zeci de concerte pe an, în toate colțurile lumii, într-un ritm pe care puțini ni-l închipuim… Și reușește, de fiecare dată, să lase în urmă emoții și tulburări la care te gândești mult după ce piesa a luat sfârșit…
Unul dintre spectatorii prezenți zilele trecute la „Dacia”, la concertul susținut de Eduard Kunz – custodele peșterii Tăușoare, preotul Crin Triandafil Theodorescu – a descris admirabil întreaga atmosferă a serii: „Kunz e rus. Și nimeni nu poate cânta un Rachmaninoff mai adânc, mai fin și mai apăsat ca un rus…
strecurându-se printre instumentiști, palid, subțire ca un crochiu în cărbune pe un perete afumat de mănăstire veche. Puțin absent. Parcă din altă lume.
…ca un prinț într-un exil, cântându-și lingoarea după stepă și după măreția imperială a bicefalului Romanovilor. Alb la față, cu mâinile lui de înviat care se rostogolesc peste clape ca niște valuri spărgându-se de țărm, rupt de fondul orchestrei, pare o statuie marmoreică articulată de zei ghiduși.
…ireal de rectiliniu, impecabil de exact, metronomic și depresiv cu stil… părea că nici nu e aici. Abia în partea a doua, măreț, s-a coborât, teofanic, și la capătul unui segment zguduitor, cu minim 20 de note pe secundă, i-am văzut căzându-i marmura de pe față, într-un freamăt de nebunie și extaz, și corpul i s-a frânt pe fildeș, în timp ce stânga lui s-a ridicat brusc, a cer de stepă străpuns de soare.
…Kunz s-a tranformat într-un dresor de arenă, pocnind din biciul lui fermecat sunete vrăjitoare, și făcându-ne pe toți docili ca niște pisici bine hrănite. Din pianul lui țâșnesc capiteluri și arhivolte, chiparoși înalți, coloane de mătase porfirie, fulgere galbene și așchii de marmură de Rușchița cu muchii îmbrăcate în foiță de aur, mici izvoare de apă rece și peste toate, o emoție înaltă ca un țunami de voluptate.
De data asta, Kunz a fost pe creastă și, cumva, magic, ne-a tras și pe noi în văzduhuri, confirmându-mi încă o dată o mai veche suspiciune a mea: că atunci când Dumnezeu bate din palme sus, jos se aude Rachmaninoff.
Când noaptea coboară peste Bistrița, suntem pe străzile pustii, tropăind prin pasajele medievale, cu urechile pline de ruși melancolici și de liturghii încă nescrise.
Mulțumesc, Doamne, ești atât de generos!”