Cu cât elan și entuziasm s-a pornit România Mare și, absolut incredibil, cum ne-am ratat șansa și de câte ori în cei 100 de ani de la 1 Decembrie 1918! Închid ochii și încerc să fac un exercițiu de imaginație, unde am fi putut ajunge dacă…
Ce ne-a lipsit?! Aparent aveam/avem de toate?! După 100 de ani, noi, românii, încă visăm la o țară puternică (o țară ca afară) și ne iese una tot mai mică, mai slabă, mai vulnerabilă, mai dezbinată și tristă, din care fug românii. Ce e greșit cu noi, la noi?!
Sărbătorim 100 de ani de Românie Mare. Același neam, aceiași oameni, doar suntem nepoții străbunicilor noștri, dar, cu siguranță, fără acel optimism nebun de la 1 Decembrie 1918.
Spre deosebire de strămoșii noștri, noi știm clar unde s-a ajuns după 100 de ani. Nu foarte departe, din păcate. Ne-am ratat șansa de atât de multe ori în suta asta de ani că nu prea ai cum să sari în sus astăzi de bucurie.
Suntem departe de ceea ce vrem și am putea să fim. După Marea Unire eram a zecea țară ca suprafață din Europa, a opta ca populație, cu toate resursele în mâna noastră, aveam tot ce ne trebuie pentru un viitor strălucit. Cum ne-am ratat șansa? Când ne-a mers nouă bine și acum de ce nu mai suntem fericiți în aceeași țară, mai liberă ca niciodată și în același timp mai tristă ca niciodată?
Să privim înapoi, în istorie…
Hai să privim înapoi în istorie. În primul rând, să vedem cui datorăm această Mare Unire și România Mare. Chiar dacă poporul și-o dorea de sute de ani, ea a fost posibilă doar când țara a fost condusă de oamenii care nu numai că au iubit poporul ăsta sincer și dezinteresat, și l-au vrut unit într-o țară mare și puternică, dar au și știut cum să-l ajute să-și împlinească visele. Căci poți să vrei multe ca lider, dar poate să nu fie suficient dacă nu te și pricepi cum să transformi visele în realitate.
Regele Ferdinand și fabuloasa Regină Maria, alături de oamenii politici ai acelor vremuri, au știut cum să încheie alianțele, cu cine să facă jocurile și să poarte negocierile, astfel încât la 1 Decembrie 1918 să se înfăptuiască Marea Unire, voința poporului. Și mai departe, degeaba ar fi vrut poporul o țară mare dacă restul statelor nu ar fi recunoscut-o. Iar aici Regina Maria a avut un rol determinant, ea fiind cea care și-a folosit influența, inteligența, abilitățile de negociere și caracterul puternic pentru a-și atinge scopul: recunoașterea granițelor noii țări.
Nu mă mai satur să citesc declarația dată de Regina Maria referitor la prezența ei la Conferința de Pace de la Paris, de după război, în martie 1919: „De ce am venit aici? (…) Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți.”
Și așa o față a României a arătat Regina Maria și atât de convingător i-a susținut interesele, încât dintr-o țară care nu era băgată în seamă la masa negocierilor după Primul Război, a făcut ca în iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, să se recunoască pentru prima dată granițele României Mari.
Pentru prima dată – stăpânii propriului destin…
După Marea Unire, România cunoaște o puternică dezvoltare preț de mai bine de 20 de ani, iar românii, pentru prima dată în istoria lor, sunt stăpânii tuturor resurselor naturale și își hotărăsc singuri destinul social și economic, fac politică după mecanisme democratice, prin vot universal.
Câștigaseră prin luptă, plătind cu sângele a mii de români, această uriașă șansă. Dar se pare că românilor care au avut de toate le-a lipsit și un strop de noroc în plus… Unde am ajuns după 100 de ani cu țara noastră mare și bogată? Nu prea departe…
Zici că am mers tot pe contrasens în ultimii zeci de ani. Când ne-a mers bine de ce ne-a mers bine și când nu ne-a mers de ce nu ne-a mers? Conducătorii au făcut diferența și asta trebuie să ne intre bine în cap! Poporul a rămas același în toată suta asta de ani. Dar nouă ne-a mers bine și am mers înainte numai când am avut adevărați oameni de stat în fruntea țării, care au iubit țara asta necondiționat și au condus-o fără interes personal, care și-au înțeles și asumat misiunea de a ridica o țară mare, de a da poporului ce i se cuvine și, nu în ultimul rând, respect și demnitate.
Regele Ferdinand i-a mobilizat pe țărani să intre în luptă și să susțină cauza țării, promițându-le pământ și o țară mare, în care să trăiască fericiți. Și și-a respectat promisiunea… De aceea erau iubiți și adulați, și el și regina, mai ales de țărani. Regina Maria, o prințesă a altei țări dăruită nouă, a iubit țara asta mai mult decât mulți români și a luptat pentru ea cum n-a făcut-o nimeni.
După 100 de ani, vrem să fugim din țară mai mult decât să trăim în ea…
Cei care au făcut România Mare, poporul și conducătorii ei de atunci, ne-au pus în brațe tot ce trebuia. O țară mare, cu resurse naturale uriașe (din care trăim și astăzi, dar plătim altora pentru ele), au pornit reforme și mecanisme democratice care trebuiau să o ducă mult mai departe decât e astăzi.
Iar după 100 de ani de Românie modernă constatăm că vrem să fugim din țară mai mult decât să trăim în ea, că suntem mândri și triști că suntem români în România cea bogată, cu resurse parcă inepuizabile, dar blestemată cu conducători care se gândesc mai mult la ei decât la țară sau la noi, toți.
Interesul personal a ajuns politică de stat, iar românul mândru e umilit zilnic în țara lui. Nu asta e țara pe care care trebuia să o avem după 100 de ani, hai să fim sinceri. Nu vreau să fac politică în această zi mare, de sărbătoare. Dar vreau să vă îndemn să reflectați la cei 100 de ani de istorie a noastră: de unde am pornit și unde suntem astăzi… Să conștientizați că cei care ne-au condus ne-au influențat destinul, în bine sau rău.
Iar dacă vrem să ne fie bine în țara noastră, să trăim mândri și fericiți în ea, la un singur lucru trebuie să fim atenți: cine ne conduce, în mâinile cui ne-am lăsat viața și de la cine așteptăm un trai fericit. Căci trebuie să fii tembel să vrei să trăiești în țara ta trist, umilit și departe de cei dragi.
Nu vreau să fac nici o paralelă între cine reprezenta imaginea României Mari în fața marilor cancelarii occidentale acum 100 de ani și cine ne reprezintă astăzi. Nu folosește în momentul ăsta la nimic, doar ar inflama și ar apăsa mai tare unde doare. Dar trebuie să înțelegem că fericirea noastră stă în mâinile celor cărora o dată la patru ani le punem în mână viețile și toate speranțele noastre.
Nu mai vreau să fim mândri și triști, vreau să fim mândri și veseli în țara noastră, toți românii, copii, părinți și bunici, tot neamul. Recunosc că mă încearcă o stare de disperare și nu văd cum ar putea deveni acest vis realitate, dar, așa cum spunea Regina Maria, regina inimilor noastre, cea care îmbrăca costumul popular de dragul nostru și al țării, nu al voturilor, speranța trebuie să ne călăuzească și la bine și mai ales la greu!
