A copilărit la Șieu, s-a mutat cu familia la Bistrița, bucurându-se de aventurile tinereții pe un maidan fabulos și plin de viață, a terminat Medicina la Cluj, a emigrat în anii 90 și și-a împlinit destinul în zbuciumatul New York, acolo unde Adrian Sângeorzan este medic ginecolog la Jamaica Hospital Medical Center din 1992. De când se știe i-au plăcut cimitirele, visând să scrie un volum de poezii tonice despre moarte…
În poezie nu este loc de trișat – consideră medicul și scriitorul Adrian Sângeorzan care, de fiecare dată când citește un roman simte dacă autorul a scris și poezie. „Da, poezia e și prințesa și Cenușăreasa literaturii și mă întorc cu mare bucurie la ea. Proza e mai tentantă, deși e mai sisifică. Când scriu proză transpir ca un cal. Poezia te face să plutești și să vezi ca o pasăre, cu fiecare ochi altceva…”, ne-a mărturisit Adrian Sângeorzan, autorul a două romane fascinante (Circul din fața casei și Vitali), dar și a unui volum de proză scurtă, Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei.
Războiul din Irak…
Vitali e primul meu roman de ficțiune, deși sunt multe bucăți de viață reală acolo și personaje pe care le-am cunoscut și intervievat (sau tras de limbă, cu permisiunea lor). Războiul din Irak nu era greu de imaginat pentru că mă uitam la televizor și citeam ziarele și am avut colegi și cunoștințe care au fost pe front.
Finalul cărții mi-a venit după ce am citit în Daily News povestea unui soldat ucrainean-american care fusese rănit și decorat în Irak. Pentru documetarea reală am stat o zi în Brighton Beach-Brooklyn unde e așa zisa Little Russia și unde și prețurile din băcănii sunt scrise doar în rusește, iar farmaciile sunt doar Apoteka.
În Queens, unde locuiesc, e plin de ruși, am prieteni, pacienți, colegi, cunoștințe. O lume interesantă. Unul din spațiile literare cele mai vii și boeme din Village, unde am citit de multe ori, e cafeneaua „KBG”, înființată de mult și ținută de ucraineni. De cum intri, dai de seceră și de ciocan, de poze cu Lenin, Trotzki, Maxim Gorki, Isaak Babel. Peste drum e cea mai mare catedrală ortodoxă-ucraineană din New York, unde de Paște se spune „Hristos a înviat” în vreo șapte limbi și fiecare grup răspunde pe limba lui.
Cu deșertul din Utah a fost mai greu, pentru că detaliile din „taberele” de reeducare de acolo ți le poate spune doar cineva care a trecut prin ele. La Moscova am fost de patru ori pe vremuri. De câte ori ceream pașaport sau excursii în Croația șeful de la pașapoarte îmi spunea ironic că URSS e un loc foarte interesant și mare și că mă lasă acolo la fiecare doi ani: Nu vrem să te pierdem, doctore! Am scris despre excursiile mele în URSS, altfel foarte interesante. Am fost și la Soci, și la Suhumi și Batumi, de unde vedeam Turcia. În 1988 am încercat să fug din Estonia în Finlanda urcându-mă pe un vapor care mergea din Talin la Helsinki și aproape că m-au arestat sovieticii, iar securistul grupului a râs de mine.
Despre frica de moarte sau duhoarea specifică a morții în Irak și poeziile tonice despre moarte…
Moartea o percep la fel ca acum zeci de ani, doar că acum nu-mi mai e așa frică de ea. Când eram tânăr eram mai îngrijorat, pentru că nu voiam să pierd una sau alta din viața asta promițătoare. De când mă știu mi-au plăcut cimitirele și peste tot unde călătoresc în lume le vizitez. De la gropile comune din Sankt Petersburg, la Pere Lachese, Recolleta din Buenos Aires, la cimitirele din deșertul Atacama, sau cele din Guatemala sau Mexic. În India sau Nepal am fost puțin dezamăgit pentru că nu au decât cimitire englezești, dar am asitat la cremări pe Gange, sau la Katmandu. Sus în munți îi taie în bucăți și-i lasă pradă vulturilor. Moartea și lumea de dincolo sunt percepute atât de diferit, în diferite culturi, că aproape îți vine s-o ignori. Problema e ce se întâmplă cu sufletul și cu spiritul nostru. Am citit și Kabala pentru a găsi răspunsuri, dar ne învârtim cu toții în același cerc misterios și (ne)norocit. Probabil că există undeva în Univers o groapă comună pentru toate ființele. Cumva vom fi reciclați până la urmă. Vreau să ajung să public un volum de fotografii cu toate cimitirele pe care le-am vizitat și fotografiat, și cu poezii tonice despre moarte. Ale mele și ale lui Carmen. Vorbim și scriem mereu despre „dânsa”.
„…un Dumnezeu pervers și lacom”…
Unul a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu. De ce n-aș crede, a spus omul. Dacă nu există n-am nimic de pierdut, dacă există n-am decât de câștigat. Un oportunist spiritual, desigur; nu pot fi ca el. Altul a mărturisit cu lacrimi în ochi că el nu crede în Dumnezeu. Pastorul i-a spus să stea liniștit, că lui Dumnezeu nu-i pasă de asta. Cred că e ceva dincolo de noi. Cred într-un Dumnezeu care îmi dă voie să am dubii și să-mi pun cinstit întrebări.
Uneori îmi vine să mă rog cu adevărat, deși nu știu cui. Inspirația și talentul trebuie să aibă ceva divin în ele. Ai nevoie de antena și de semnalul potrivit care nu știm de unde vin. Mai ales pentru poezie. Am fost invitat ca scriitor la câteva universități americane, pentru conferințe, programe de creative writting, dar eu nu cred în așa ceva. Le-am spus studenților că nu poți să înveți cum să scrii, doar cum să NU scrii.
Am un eseu, „Creativitate și nebunie”, publicat în cartea „Drumuri”. Artiștii adevărați sunt creatori de fapt, dar Creatorul poate să le ia inspirația sau mințile dacă nu sunt cinstiți, sau dacă încearcă să fure focul… Creatorul nu suportă încercări ratate de concurență.
Adrian Sângeorzan recunoaște că, după zeci de ani de locuit la New York, nu îi este dor de ceva anume din România și nici nu îi lipsesc prea multe: „Acum avem și leuștean și struguri în grădină. Poate mi-e dor de un anumit fel de comunicare între oameni, dar avem și asta în grupul nostru multicultural de prieteni la New York. Mă întorc cu mare bucurie în țară, aș vrea să stau mai mult acolo, să revăd România de azi pe îndelete. Nici America nici România nu mai sunt cum au fost.
Neplăceri sau dezamăgiri în New York?
Acum iubesc orașul ăsta. New York-ul de fapt nu-i America, e o altă lume; un clișeu cunoscut. Un scriitor faimos, când a candidat prin anii 70 la postul de primar, a promis că va secesiona New York-ul de restul Americii. E un oraș carnivor, dar cu suflet și spirit. La New York mă simt acasă, aici lucrez, scriu, avem mulți prieteni, un grup literar foarte internațional în care avem readinguri, discuții reale. Americanii ne invidiază: voi europenii aveți o a doua casă, ne spun, vă puteți întoarce când vreți acolo, și mulți se întorc. Ce nu-mi place aici e excesul de political corectness, deși e mult mai rău când nu există deloc.
Adrian Sângeorzan, de pe maidanul din Bistrița – în cosmopolitul New York… (1)
Adrian Sângeorzan, de 20 de ani în compania a două „femei fatale” (2)
