Pe peronul gării, doi buni prieteni se întâlnesc după câțiva ani.
– Saaalut, Mitică! Ce faci, omule, unde pleci?
– Saaalut, Nicule! Dar tu?
Chiar că nu ne-am mai întâlnit, demult! Eu mă duc la oraș, am de dat ceva examene. Știi tu cum e la noi, în învățământ!
-Da, știu că ție ți-a plăcut meseria asta.
-Daaaa! Muuult! De mic copil. Numai că acum sunt atât de dezamăgiiit…
Nu-ți poți închipui! Inimaginabil!
– De ce?
-Păi, ascultă! Până acum am lucrat mai mult în școli speciale. Acolo am predat. M-am obișnuit. Ce era să fac? Am urmat apoi fel de fel de cursuri de specialitate, ca să pot să înțeleg, să tai sau să adaug – atât cât s-a putut, în ceea ce aplicam, la clasă.
Am înțeles situația și când am putut, am făcut pasul spre învățământul normal.
M-am dus entuziasmat că mă voi putea axa mai mult pe conținut și mai puțin pe disciplină sau consiliere.
Mă gândeam că nu nu voi ajunge să povestesc acum și să încerc să fac pe cineva să creadă că nu fabulez. Hai, să-ți povestesc!
-Copii, hai să încercăm să scriem, repede și frumos, de pe tablă:
-Eu nu știu literele, domnu’… !
-Cum nu le știi? Ești în clasa a-II-a, ești mare!
-Nu, domnu’, nu le știe, că ea nu a fost la noi la școală! O venit de departeee și am auzât că o tot rămas repetentă. Apoi, o fost dusă în străinătate. Acolo, n-o umblat la școală. Nu vrea să spună… zice Olguța, colega ei de bancă.
-Bine, bine, dar, nu înțeleg… ! Cum ai ajuns în clasa asta?
Fata ridică din umeri și îi întoarce spatele d-lui învățător. E înaltă, mult prea înaltă, față de ceilalți colegi!
-Ei, hai să văd, ce litere cunoști! Ia, scrie-le aici, pe această foaie!
Învățătorul se îndepărtează, lăsând-o pe fată să scrie. Să scrie, nu să deseneze.
După câțiva pași și o întoarcere, învățătorul revine la fișă. Fata terminase de scris și o ținea în mâna întinsă, spre învățător. Acesta o privește. Îi observă părul vopsit în șuvițe și zâmbetul larg, pe față.
-Tu, cine ți-a vopsit părul? Și, la școală, știi că n-ai voie să vii rujată și șuvițată?
-Sora mea! Acolo, în străinătate! Și ea și l-o făcut…
Domnul privește apoi, fișa. Nu avea de unde să bănuiască că fata desenase ceva… Ceva ce o făcea atât de fericită! Și încântată.
Pe fișă era desenat un… ! Era descris prin linii atât de clare, precum orice jucărie cunoscută.
Ochii fetei erau senini și veseli. Învățătorul simte că îi pică fața.
Își ascunde privirea de cea a elevilor săi. Oare, au observat și ei ? Oare, câte… litere… cunoaște, fata?
Ceva îl pune pe gânduri.
Acum începea un nou an școlar. Plin de entuziam! Într-o școală normală, cu elevi absolut normali, proveniți din familii organizate și cu pretenții.
.-De ce te plângi, Mitică? Cumnatul meu predă la o clasă de copii de gimnaziu, undeva, departe. Îi întreabă mereu :
-Ce vreți să vă faceți, când veți fi mari?
-Eu mă duc în Spania, să fac bani! Ca tata.
Noi doi, ciobani, la unceșu’… Și ei! Îhîîî…
Arată spre alți colegi, din fața lor.
Ne dă 20 de milioane pe lună. Daaa!
Spunea cuvântul milioane, netezind ecranul telefonului mobil performant, pe care îl ținea în buzunarul hanoracului, cu glugă.
-Ciobani? Păi, cum ciobani?
-Păi, ce, nu-i bine? Dumneavoastră, cred că nu luați atâta pe lună!
-Eu, mai puțin. Și și mai puțin aș lua, dacă nu mi-ar deconta primăria naveta.
-No, vedeți?
-Dar, restul, ce veți face, la anul?
-La anul, merem la profesională, domnu’, că se intră fără examen!
-La profesională?
-Îhiii, domnu’!
Din buzunarul din spate al blugilor le ieșea colțul portofelului.
-De unde aveți voi bani? Ce țineți în el?
-Bani, domnu’. Euro… de la mama, că-i dusă la lucru, în Spania. Îhîîî…
-Mă, dar, voi nu știți dialoga mai frumos, decât cu îhîî, ie, ie? Totuși, aveți atâția ani de școală!
Ce răspuns să se mai aștepte, când abia s-au ridicat de sub bănci, unde stateau ascunși, de domnu’ profesor! Se jucau de-a v-ați ascunselea. Li se vedea doar spatele gol, cu mijlocul neacoperit, de blugii scurți în talie. Moderni și scumpi.Ultima modă aparută.
Erau ei, oare, prea copii sau profesorul le cerea prea mult?
-Copii, scrieți de pe tablă, titlul lecției!
-Da… mai îi mult de scris, domnu’?
Da, deja, după titlu, mintea și mâinile au obosit.
-Măi copii, scrieți cu atenție, că vreau să învățați bine lecția pentru data următoare, să vă dau lucrare de control.
-Lucrare? Lucrareee?
-Dar lecția e frumoasă, atractivă și nu e lungă. Care-i problema?
E adevarat! Era o problemă că, după corectarea lucrărilor, doar o notă era de 7, una de 6, iar restul de… 5 și 4.
-Pop George!
-4, domnu’!
-Rus Gavrilă!
-5, domnu’!
-Yes! Yes! Răsună clasa, ca aprobare, în cor, a victoriei obținute.
-Mă, nu-i 10! E 5!
-Yes! Yes!
-Da, domnu’, nu ne înjurați?
-Cum să vă înjur? Cine înjură?
-Păi, tata, domnu’! Când luăm o notă mică! Io cu fratele meu!
-Cum să fac așa ceva? Sunt profesor!
Da, da, ar fi de adăugat, că e om și el, înainte de toate! Un om care a studiat o viață, să rămână cu fruntea sus, în meseria pe care și-a ales-o cu drag, cândva.
Dar acum, cine-l mai apără? Legea, părinții elevilor sau… presa? Nimeni!
Își aminteșe cum, mai zilele trecute, stând pe coridor, împreună cu un coleg mult mai în vârstă, îi vede pe doi găligani ce trec pe lângă ei, fără să salute;
–Bună ziua, măi băieți! Ați uitat cumva, salutul? L-ați uitat acasă, întreabă el oprindu-i pe cei doi, pe coridor? Fiind nou venit, cu o ținută mai impunătoare, nu l-au băgat în seamă. Abia își întorc capul înspre el.
Profesorul-coleg s-a uitat mai insistent spre ei. Era un om în vârstă. Mai scund, puțin cocoșat, dar țeapăn încă, pe picioare.
-Ce, mă, vrei să capeți un ciocan?
Tânărul profesor se uită la ei și nu înțelege.
Într-o clipă, unul dintre cei doi, sare ținând pumnul precum ciocanul, spre spatele profesorului, încercând să-l lovească.
-Vrei? Îți dăm! Îți mai dăm!
Profesorul se ferește.Tânărul rămâne stupefiat, pentru o clipă. Doar pentru o clipă. Incredibil! I se părea că nu vede bine! Asta nu e școală specială! Nu! E una normală!
A făcut apoi, ceea ce a trebuit să facă în acele momente. Fără să-și piardă cumpătul și fără să devină violent. Fără să săvârșească o greșeală care l-ar face să regrete toate emoțiile examenelor din anii de studii. Pornește spre direcțiune.
Începe rezolvarea, pedepsirea, îndreptarea… Nu, nu putea să lase lucrurile așa…
Nu știu nici acum dacă tinerețea lui era cea care le-a dat curaj sau, poate, bătrânețea colegului. Numai că, în privința lui, s-au înșelat.
Nu trec câteva zile și, cum sta în curte, printre găligani, numai ce aude în spate, fără să se sinchisească, de prezența lui acolo.
-Auzi, mă, profa asta mai tânără m-a enervat! De azi, de dimineață, îi tot cu ochii pe mine. Mă urmărește. Știe că am țigări ascunse, în palmă. Hai, hai s-o…! Hai!
Vorbește cu atâta convingere că e gata să-l ia de braț pe amicul său și să facă ce zice.
Doar chipul serios și revoltat, privirea pătrunzătoare a tânărului profesor a stat în calea hotărârii lor. Sau, poate, chiar a fost o glumă, totul! Voiau să îl impresioneze?
Gestul lor de a „amâna rezolvarea” l-au făcaut doar din „camaraderie”? Jucaseră fotbal, în pauza aceea, cu ei. Sau…?
Oare, modelul lor, era, cine? Și, de ce? Mai aveau model?
Poate, acolo unde totul e denaturat, unde copilul primește acasă doar bani, trimiși uneori din stăinătate, trudiți și libertate totală, iar de ochii lumii… telefoane mobile, scumpe, unde filmele școlărești plictisesc, iar o carte e cumpărată doar pentru că vrea el ca mama să nu-l refuze, unde o bere băută la vedere, pe terasa barului, însoțită de o țigară, nu sunt anomalii de niciun fel, unde ciudat e ca tu, profesor, să-i ceri elevului să te salute, riscând să auzi, salutul dintre ei, „Vezi, că-ți umflu ochii…!”, școli în care se muncește mult și totusi, eșecul există. Unde i se oprește râvna dascălului și de ce?
Singurul mod de a afla răspunsul și de a rezolva situația este ca tânărul profesor să rămână câțiva ani aici, dar totuși, să poarte în suflet, dorința plecării. Unde? Când?
S-ar putea însă să nu mai vrea să afle răspunsul sau să-și ascundă întrebarea. Ca și cum, tot el, ca dascăl, ar fi vinovat.
Rămâne să-și imagineze cum e să lucreze în alte școli, unde se face performanță, muncind tot el, muncind la fel ca și aici. Și, nu singur.
Căutând răspunsuri, soluții, explicații…
-Vine trenul, mult succes la examene, azi, Nicule!, strigă Mitică.
