Pe ulița plină de bolovani și bălți, încălțată cu pantofi cu toc, călca agale, ocolind noroiul, o tănără frumoasă și elegantă. Sub 30 de ani…
Venea spre casa croitorului din susul uliței, de pe coastă. Era surd, săracul, de amândouă urechile, dar la cei 60 și… de ani, se ținea destul de bine. Chiar prea bine… pe bicicleta cu care străbătea satul, în sus și în jos.
-N-am auzât, fimeie, motoru’, no, ce să fac ?
-Să nu mai umbli atâta, că-i păți o poznă ! Pe josuc…
Dar azi lucrează la mașina de cusut, să-i termine fusta femeii, așa cum i-a promis.
Serios, harnic la lucru, grav uneori, dar mereu-mereu era molcomit de vocea fermă a femeii lui, ce striga la el, ca să o audă.
Iar el o liniștea scurt cu acel „Eu te iubesc, tu, fimeie! Amu, de ce te-ai supărat ? Fimeie ca ș-a me, nime n-are!
Ce mai completa ea pe deasupra, numai ea auzea… Avea de ce!
Portița scârțăie, împinsă dinafară. Croitorul ridică capul, privește peste ochelari, prin gemulețul sub care țăcănea mașina Ileana, veche. Își șterge ochelarii, o privește atent pe tânăra care își ia fusta, plătește, mulțumește și pleacă grăbită, fără a mai întinde povestea.
În urma ei rămâne o dâră de parfum fin, umbra unui trup zvelt, cocoțat pe tocuri înalte… mereu îmbrăcat în culori deschise.
-La revedere, meștere! Mulțumesc! O să mai vin și după celelate cusături, când or fi gata!
-Daaa ! Bineînțăles! Da, cum… ? Poimâine! Poimâine-s gata! Oricând, te servesc pe dumneata! Șî, pe deasupra, aplicăm un preț buuuun! Să cii mulțămită! Păi, cum? Clientu’ nostru, stăpânu’ nostru! Nu?
Tânăra închide portița în urma ei, o scărțăie, fără voie. Era un fel de sonerie, pentru croitor.
Dinspre grădina lungă și lată, plină de straturi și rânduri de zarzavaturi, stupi de albine și pomi înfloriți, apare lelea Domnica, nevasta croitorului, abia îndreptându-se de spate. Săpase și plivise straturile, după ploița bună, dată de D-zeu, aducându-și cu greu șlapii, încărcați de noroiul luat în tălpi, de pe cărările din grădină.
Și ea mai trăgea câte o cusătură, la mașină. „Tomnea” câte o haină, la câte un necăjit, fără ca să-i ceară plată.
În poala șorțului aducea ouăle adunate de la găini și le ținea strâns, cu mâna care nu-i era încărcată de noroi, că nu ajunsese la halăul fântânii, să se spele.
Plivise atâta, că după ploaie, buruienile se puteau smulge ușor. Îi venea să se descalțe, că mai mult aluneca înapoi, decât pășea înainte. Năframa i se desfăcuse și nu o putea înnoda.
-No, da, cine o fost pe la noi?
Lelea Domnică pune întrebarea, deși a văzut bine, prin colțul gardului, tânăra ce pleca grăbită. Îl întreabă, totuși, pe meșter.
-Da…, ț-o plătit ?
-No, bine, tu, fimeie! Tătdeauna! Da, cum?
Auzi, zice el, privind grav, peste ramele ochelarilor, rar și cu greutate:
-Ai văzut, tu, fimeie? No, astat-i calitate! Vezi?
Lelea Domnica, roșie-bordo, la față, cu ochii cât cepele, de cum stătuse aplecată la plivit, ruptă-n două de spate, cu călcâiele pline de noroi, aruncă din picioare șlapii, rând pe rând, cât colo, întoarce capul spre bărbatu-său, furioasă și îl întreabă :
-Ce-ai zâââs ?
-Am zâs că asta-i calitate! Văzut-ai, tu, fimeie?
–D-apoi, măi omule, ț-o revenit graiu’, așa, dintr-o dată? De aproape o săptămână, n-ai scos o vorbă. Mi-ai scris numa bilețele pe colțul de la gazetă că ai zâs că ț-o luat D- zeu graiu’, de când te-am suduit. Da’, după băutură, da… Știi tu…! Eu nu te-am suduit, am zâs numa’ „Orbgi-o-ai să orbgești!” Ș-amu, îmi spui că asta-i calitate?
Femeia vrea, parcă, să își ridice nu doar șorțul, dar își amintește că are în el toate ouăle adunate de prin cuibare. Renunță.
Făcând spume la gură, de supărare, continuă, strigând tare, să o audă bărbatul ei :
Arde-ar poalele lu’ mă-ta, aia care mi te-o dat! Ci-u-ai de minune să cii, încă! Arde-ar pcelea ta! Eu lucru de mă spetesc, în gredinuță și tu îmi spui că asta-i calitate? Îi mai vede tu, calitate… ! Îi vede tu…
După o vreme, multă, fără să îndrăznească să o întrerupă pe lelea Domnica, meșterul îi răspunde, cu jumătate de glas, așa, ca pentru el:
-Amu, de ce te-ai supărat, tu, fimeie? Eu te iubăsc! Daaa…