Demult… în anii în care cărțile erau aduse la școală în străituțele țesute de mama în teară, iar copiii erau încălțați cu opinci și obiele de pănură, îmbrăcați cu pieptare, sfetăre de lână aspră și cușme mari, ce acopereau uneori ochii micuților. Le aveau rămase de la frații mai mari.
Fetele purtau iarna năfrămi înnodate la spate, să nu le alunece de pe cap și să le țină cald la gât.
Tăiau omătul iarna cu piciorul și ajungeau înghețați în casa din deal, acolo unde, într-o cameră, dormea învățătorul și familia acestuia. În cealaltă cameră erau băncile în care învățau ei, cei douăzeci de copii ce stau în casele de pe dealuri. Bujorii din obraji și frigul nu-i încurcau să vină uneori de-a rostogolul prin zăpadă, din vârful dealului, până în vale.
În casele lor era curat, oamenii erau primitori, mai opreau de mas pe câte cine se abătea prin acele locuri, cu bucate de vânzare.
Nu aveau mai mult de două camere (într-una erau stativele la care țesea mama) dar erau curate și calde. Pe masă aveau ce pune, căci țineau oi și vaci, tăiau porcul la Crăciun iar din lâna toarsă își țeseau haine și țoale. Erau mulțumiți și mândri de cât aveau și țineau capul sus, vorbind sfătos și curat, cu frică de Dumnezeu.
În zilele de târg, purtau în desagii puși pe cai bărbânțele de brânză și lapte acru, vindeau și își câștigau câte un bănișor, căci prea mulți nici nu le trebuiau.
Pe bucatele lor puteau cumpăra și mălaiul, și grâul ce nu creștea la ei pe deal. Acolo creșteau numai cartofii care se făceau mari și sănătoși. Din trei cartofi mari hrăneau o casă de oameni.
În pătucurile mici de scândură se înghesuiau copiii. Unii dormeau la picioarele celorlalți, ca să facă loc celor veniți de departe.
Uneori se mai alegeau și cu ceva păduchi lăsați de străinii pe care îi adăposteau peste noapte, îi hrăneau și le adăpau caii. Cu unii se cunoșteau, căci mai veneau pe aici, să aducă mălaiul sau grâul ce nu creștea pe dealurile lor.
Asta își amintește Marița, școlărița frumoasă, cu două coade groase, negre, împletite în patru și în șase, așa cum numai mama tână știa, la început. Apoi a învățat-o și pe ea.
Dar cu toată băgarea de seamă a mamei copilei, o scapă la păduchi… „Păduci” mari care-i umpluseră părul, așa cum nimeni nu au avut vreodată, în casa lor.
– No, femeie, paguba-i mare ca și „câștigul”. Numa’ că se poate să ni-i fi adus aceia cu bucatele, că altfel nu știu, de unde… ori, de la școală, copciii….? Să te văd, cum om scăpa noi, de rușinea asta? Noi, ca noi, da, copciii, vaaai! M-oi duce la boldă să aduc niște naft. Că zice mămuca că așa mor păducii și nu s-or mai scărpcina copciii. Sigur… și noi om fi plini! Nu-mi aduc aminte să mai ci avut vreodată…
– Nu mi-o trecut prin cap așa ceva! I-am văzut oameni amărâți pe cărăuși, cum să-i las în drum, pe o vreme ca asta?! Cine știe de pe unde o venit! Poate și ei i-or ci luat de undeva… cât îmblă prin lume! Da, numa’ Dumnezeu Sfântu’ știe… Da… dacă o luat copciii aeștia, de la școală, de la careva? Îs copcii, se joacă unu’ cu altu’. Baiu-i că noi n-om șci ce să facem… La școală trebe să margă copciii. Îs trei și de or mirosi a petrol, nu-i bine! Râd ceialalți, de ei. Da, dacă mai îs și alții acolo, ca a noștri? Poate, dăscălița nu știe…
În cele din urmă, după două zile de stat acasă și făcut copiii cu petrol în cap, tata se duce la școală și vorbește cu învățătoarea, îi explică ce și cum.
Avea încredere în femeie, cu atât mai mult cu cât și Vasile, băiatul cel mare și Aurel, al doilea, tot la doamna au învățat.
Țăranii, neștiutori de carte, o priveau cu mult respect pe dăscălița lor care stătea în școală. Stăteau amândoi, cu domnul Dumitru, bărbatul ei, căci nu aveau copii.
Nu erau deloc tineri și se vedea de departe că nici nu vor putea avea, la această vârstă. Îi mai căuta un nepot, uneori. Nu prea des.
A treia zi, ia tatăl copiilor o budeșcuță de lapte acru proaspăt și niște ouă și se duce la învățătoare. Știa că nimeni nu merge cu mâna goală, niciodată, la școală. Și, dacă era Crăciun sau Paști, cu toții o căutau pe dăscăliță, așa cum îl căutau și pe preotul satului, și pe primar, ca să le ducă câte ceva de sărbători.
Pentru ei asta însemna cinste, cinste în timpul vieții și respect. O apreciau că este dăscălița lor și le învăța pruncii.
– Bună ziua, doamnă dragă! Am venit să-ți spun de copcilă și de ceialalți ai mei. Cred că trebe să știi și dumneata. De aceea mi-am luat inima în dinți și am venit să-ți spun că i-am ținut acasă că s-o umplut de păduci. Nu știm dacă de la oamenii pe care i-am lăsat să doarmă la noi, ori de la școală, de la alți copcii. M-am gândit că pot să am încredere în dumneata și să-ți spun. I-am uns cu petrol și îi tăt curățim. Copcila are păruțu lung, îi mai greu… Să nu cumva să o râdâ ceialalți, cân’ or veni la școală. Și, fă bine și mai uită-te și la alții. N-or ști, că nici noi n-am avut niciodată așa ceva…
– Bine, Vasile, bine că mi-ai spus. Măcar de n-or lipsi tare mult, mai ales că Marița… așa bine învață! Zice că vrea să se facă dăscăliță, când va crește mare. Tare bine îi merge mintea!
– Doamne dă, doamnă! Bugăt de greu o ducem noi, măcar ei să o ducă mai bine! Îi trimăt de mâine, la școală.
A doua zi, la prima ora, copiii erau deja în bănci. Își scot din străituțe cărțile și se așază câte trei, în băncuțele lor înguste. Se pregătesc pentru începerea lecțiilor.
Pe uliță vin grăbiți Grigore și Gicuță. Vin de După Coastă. Nu se tem nici de lupi și nici de urși. Îi petrec Suru și Negru, câinii de la oile lor. Când se apropie de școală, copiii îi îndeamnă să se întoarcă acasă. Și ei știu, aud și ascultă. O iau înapoi spre casă, bucuroși că și-au făcut datoria. La amiază, copiii vin singuri, nu-i însoțesc câinii că sunt mai mulți și îi ajung din urmă frații mai mari care învață la școala din sat.
– Bună dimineața, copiii! spune doamna învățătoare.
– Bună dimineața, doamna învățătoare!
– Au ajuns și întârziații?
Vasile și Gicuță dau din cap, aprobator.
Clasa era plină de copii și nu erau puțini pe atunci, căci satele de munte aveau case și oameni în ele, copii și bătrâni care lucrau pământul și creșteau animale.
Doamna învățătoare își aruncă privirea peste copii, apoi aceasta i se oprește asupra Mariței. Se uita insistent spre fată, dar nu într-un mod frumos. Fata nu înțelege.
Doamna se îndreaptă înspre ea, vine până lângă bancă, o apucă de bărbie și o face să se ridice brusc, în picioare.
– Marițo, de ce ați lipsit zilele trecute de la școală? Am înțeles, mi-a spus tatăl vostru că sunteți plini de păduchi, toți trei. Este adevărat?
În clipa aceea, Marița simte că întreg tavanul clasei îi cade în cap. Copiii se uită lung înspre ea și din toate colțurile clasei încep să strige, arătând cu degetul înspre ea:
– Ai păduci! Ai păduci!
Marița nu poate să creadă! Începe să plângă, de rușine. Cum poate doamna ei învățătoare să o umilească, în așa hal? Știe că niciodată, niciunul dintre frații mai mari nu a avut. Și… dacă a luat de la alți colegi din clasă și nici ei nu știu?
Dar cum a putut tatăl ei să-i facă una ca asta? De ce nu i-a spus că a venit la școală, la doamna învățătoare? Poate că nu l-ar fi lăsat, să vină.
Ridicată în picioare, cu capul aplecat, cu lacrimile curgând șiroaie, pe obrazu-i pistruiat, Marița reușește să spună un „Da!”
Atunci, învățătoarea își ia mâna de pe bărbia fetiței, dar nu într-un mod blând. Semăna a reproș, semăna a pedeapsă, semăna a altceva… Nicidecum omenesc, nicidecum blând.
Marița ar fi vrut să iasă din clasă, să alerge până acasă, să se arunce în brațele tatălui și să-l întrebe de ce a făcut asta? De ce a avut atâta încredere în doamna?
În momentul acela, nu putea să înțeleagă că tatăl ei putea să o învinovățească pe doamna că nu a fost îndeajuns de atentă și la ceilalți copii, poate și ei au această problemă. Sigur, tata ar fi putut face scandal mare. Așa că Marița a tăcut, n-a spus nimic, acasă.
Iar tatălui nu i s-a părut anormal să discute asta cu dascălul, și nu cu vecina lor, de peste gard.
Vremea a trecut. Marița a crescut. Purta în suflet aceeași rană, de câte ori o vedea pe uliță, pe dăscălița ei. N-a putut-o ierta niciodată pentru ceea ce i-a făcut, câtă rușine a răbdat, câtă batjocură a îndurat, de la ceilalți copii din sat.
Nu i-a spus niciodată tatălui, de frică să nu o certe pe doamna.Tot copila ar fi avut de suferit.
Și-a promis atunci, copil fiind, că va ajunge învățătoare. Oricum își dorea asta și își mai dorea ca niciodată să nu facă ceea ce a făcut dăscălița ei, cu ea.
N-a mai putut-o privi cu drag, niciodată! De atunci încerca să înțeleagă ce vorbeau oamenii, prin sat…
„Vezi, dacă nu are copcii, nu are dragoste de mamă! Și… dacă-i dăscaliță, tăt nu are! Nu i-o dat Dumnezeu! Are suflet rău!’’
Marița ajunge învățătoare. Își promite să nu facă cumva vreo greșeală de acest fel și este foarte atentă ca atunci când se face controlul igienic al elevilor, să nu cumva copiii să afle sau să audă ceea ce nu trebuie. Despre el sau despre alții, în public. Ei nu au nicio vină. Și… poate nici familia. Cu ea se vorbește separat. Numai așa!
O discuție între patru ochi cu părintele copilului, poate să alunge multe răni ce nu se pot vindeca nicicând…
O rană, o întâmplare, o întâmplare, mai multe răni… O amintire greu de uitat!
