Spectacol grandios și emoționant, aseară, la Românii au Talent. Emisiunea s-a încheiat cu tulburătoarea poveste a lui Marius Moldovan din Nimigea de Jos. Tânărul de 31 de ani i-a emoționat până la lacrimi pe spectatori și telespectatori deopotrivă și a fost trimis de Andra în semi-finalele emisiunii-concurs cu un „Golden Buzz”.
Sezonul 15 al emisiunii Pro TV „Românii au talent” a debutat ieri seară cu o surpriză oferită de un tânăr de 31 de ani din Nimigea de Jos.
Smiley, Pavel Bartoș, alături de Andi Moisescu, Andra, Dragoș Bucur și Mihai Bobonete l-au urmărit uluiți, interpretând o piesă hip-hop despre viața sa.
Andra i-a oferit în final, cu lacrimi în ochi, Golden Buzz – ceea ce îl propulsează pe Marius Moldovan direct în semi-finală. „Impactul lui asupra noastră a fost colosal”, a admis Andra. Dragoș Bucur i-a spus: „Ne-ai arătat prin momentul tău tot ce poate fi mai bun într-un om…”
Marius Moldovan are 31 de ani și locuiește în Nimigea de Jos. Este căsătorit de 9 ani și are un copil. Pe lângă el, are grijă de încă doi frați mai mici.
„Anul trecut am început cu muzica. Mergeam cu ștraful la deal, cu calul la deal. Și m-am apucat de cântat – cum troncăne ștraiful ăsta – și eu după el, În pădure oricum nu te aude nimeni să râdă de tine. M-am apucat și-am cântat ca tăntălăul… Niște copii din sat m-au pus pe Tik Tok…”
Un frate de-al său și o prietenă din sat l-au înscris la „Românii au Talent”. Spre surprinderea lui, a primit și invitația de a se prezenta la București.
„În urmă cu șase ani de zile, mama s-a prăpădit, la vârsta de 39 de ani. Atâta i-a fost legământul cu pământul și s-o dus degrabă. N-o trecut trei ani jumate, și s-o prăpădit și tata. Eu cred că din cauza supărării.
După moartea părinților, cei de la Protecția Copiilor s-au sesizat și au venit să-i ia pe cei doi frați ai mei. I-au întrebat pe ceilalți membri din familie, dar nimeni n-a vrut să-și asume responsabilitatea să crească doi copii. Când am văzut că toți i-au refuzat, am mers eu la doamna aia și i-am spus că-i cresc eu.
Pentru că și eu am crescut într-un centru de plasament, în Bistrița, pe strada Toamnei. Știu ce înseamnă. Nu poate să-mi zică nimeni că nu se întâmplă, pentru că eu știu ce se întâmplă, am trăit acolo. Taică-meu mă ducea luni și mă aducea vineri, pentru că era cu serviciul în oraș.
Am văzut ce se întâmplă acolo. Eu dormeam la etajul doi, și dedesubt, la etajul unu erau dormitoare și le auzeam pe fete că erau abuzate de îngrijitori. Eu eram copil în clasa a III-a, a IV-a… Ce puteam să fac eu?
Pur și simplu le auzeam că urlă în baie și nu știa nimeni ce se întâmplă.
Nu mi-aș fi dorit ca soră-mea să ajungă acolo și să treacă prin momentele alea. Așa că am făcut actele, m-am dus la oraș, am venit înapoi 40 de kilometri pe jos, pentru că trebuia depus dosarul la o judecătorie să aprobe statul să rămână copiii la mine.
Dacă îi lua statul, viața lor era distrusă. Sunt copii pentru care trebuie clădit un viitor. Și Dumnezeu mi-a ajutat, am făcut actele, și acum, împreună cu nevastă-mea, îi creștem pe cei doi frați ai mei…
Nu cred că există cuvinte să exprim fericirea când îi vezi în casă… Chiar dacă nu ai multe posibilități, te pui la masă, ai un blid de zamă caldă, îl mănânci acolo toți cu copiii…”
