Este Anul Eminescu în România și Republica Moldova, pentru că în 2025 se împlinesc 175 de ani de la fericitul an 1850 când într-o zi de ianuarie la Ipotești s-a născut poetul. Orașul vechi al Bistriței găzduiește casa în care a locuit Matei Eminescu, fratele lui Mihai, despre care am tot vorbit. Dar aici voi face câteva mărturisiri despre viața mea în cartierul Eminescu din Bistrița, care poartă inspirat acest nume datorită numeroaselor legături ale Poetului cu orașul nostru.

Școala nu m-a prea ajutat în privința asimilării și asumării textului eminecian. Nu pot uita remarca lui Jules Renard despre analiza literară pe care el o aseamănă cu a mușca dintr-o piersică zemoasă și apoi a scoate din gură bucata ca să vezi de ce ți-a plăcut. Cam așa e cu analiza liteară a textelor poetice în liceu…

Pe Eminescu l-am descoperit târziu, după împlinirea a treizeci de ani, când relaţia cu el a devenit una personală.

Până atunci, copleşit de informaţia dată de profesori şi „eminescologi” (ce barbarism lingvistic – şi nu numai – este acest construct!) l-am văzut pe poet într-un sicriu transparent. Mumificat şi remumificat de orice discurs care-l fixa în sintagme gen Luceafărul poeziei româneşti, Poetul nepereche, Apostolul neamului, Bardul de la Ipoteşti, Geniul poeziei româneşti.

O prezenţă continuă, mai ales cu prilejuri oficiale, dar mereu rece şi mereu îndepărtată.

Intrat în triunghiul celor treizeci de ani, determinat în cele trei colţuri de doctor, crâşmar şi preot, m-am întâlnit cu Eminescu dintr-o altă nevoie. Iar relaţia mea cu el a devenit din una „culturală” – acoperită de fraze frumoase şi ordonate, din citate și recomandări, din analize și calificative – una personală. Adică sporitoare de simţiri şi înţelesuri pe o dimensiune empatică prin accesul direct și necondiționat la textele emisesciene.

De atunci păstrez mereu în apropiere un volum din ediţiile Mihai Eminescu. Îl deschid aşa cum unii îşi deschid un cont în bancă pentru a-şi proteja şi creşte avuţia, cum alţii deschid câte o mare afacere, sau alţii gazul la bucătărie gândind îndelung dacă să-l şi aprindă.

Această personalizare a relaţiei cu Eminescu mai poate fi transmisă analogic prin următoarea conversiune de termeni: am realizat că nu locuiesc într-un apartament din cartierul Eminescu. Ci mai departe și poate mai sus de etajul blocului, într-o chilie a mănăstirii Eminescu.

Sau mai scurt spus – am realizat că sunt un scriitor eminescian, un neo-romantic, adică un romantic nou sau poate doar târziu.

Din acel moment a început lupta mea cu îngerul, aventura naşterii ca scriitor. Care seamănă întrucâtva cu zborul unui pui de pasăre în interiorul oului, pe sub o coajă tare, ce poate crăpa din interior-datorită izbiturilor frenetice şi repetate, sau din exterior printr-un gest necunoscut, generos, simplu şi curat.

Nu-l prea cred pe Eminescu atunci când se porneşte să înşire versuri melodioase de felul „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut” sau „La mijloc de codru des / Toate păsările ies…”. Îl suspectez, precum Slavici într-o observație din tinerețe, de un poporanism asumat. De un fel de încercare, altfel necesară, de a prinde „paradigma feminină a receptării” de care ştia că are nevoie pentru perpetuarea mesajului său prin şi peste generaţii.

Poezia dulce place fetei care devine mamă și îl învață versurile mieroase și pe copil. Geniul eminescian putea programa și așa ceva, dar aceasta este doar o ipoteză de sociologie a receptării. Și ca orice ipoteză, rămâne doar o ipoteză.

Îl cred însă din răsputeri pe Eminescu cel grav, care își asumă istoria neamului și filosofia epocilor. Pe Eminescu supărat şi chiar furios. Pe cel ce se pune în calea Nimicului şi nimicniciei umane, încercând să mai salveze ceva din ceea ce roade şi surpă o contemporaneitate nesimţită…

De la aceste aprecieri – repet, personale – cred că nicio vorbă nu mai poate echivala stihia eminesciană pe care o s-o reproduc în doar câteva fragmente:

“De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, când patimilor proprii, muritorii toţi sunt robi

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic”

“Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inimi oneste

Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”

“Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiu

Să ajungă a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii

Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii

Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pîn’ şi numele tău …,ţară!”

“O, aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’.

Nimic…locul hienei îl luă acel vorbăreţ

Locul cruzimii vechie cel lin şi pismăreţ,

Formele se schimbară, dar răul a rămas.”

Mă copleșește Eminescu cu câte o simplă sintagmă… Este uluitor că a putut fi alcătuită în limba română ca să aibă atâta expresivitate și conținut de comunicare.

De pildă când am adăstat mai mult lângă spusa în al umbrei întuneric am rămas uimit săptămâni întregi. Cum adică în al umbrei întuneric? Este un întunerec al nopții și un întunerec al umbritului soare în plină zi?

Da, așa este. Iar al umbrei întunerec îl dă codrul. Un întunerec blând și protector, răcoros și grijuliu față de copilul care iubește pădurea și este iubit la rîndu-i de fiecare frunză în acea comunicare pe care numai geniul vârstei fragede o face posibilă. Care dizolvă timpul și naște simțirea eternității.

Iată întregul poem despre care facem vorbire și sugestia mea de a fi savurat și pe de-a-ntregul. Fărâmă cu fărâmă, cum se întâmplă cu aurul, care are aceeași valoare în întregul lui și în fiecare părticică.

„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

Este în această părăsire a stării paradisiace inițiale, a copilăriei, ceva din finalul tragic al basmului Tinerețe fără de bătrînețe și viață fără de moarte. Și acesta se cere a fi citit și răscitit.

L-am întrebat odată pe Mircea Ivănescu – marele poet și traducător – lângă care am stat câteva decenii – care este poemul lui preferat din Eminescu.

Eram tînăr și credeam că astfel de întrebări sînt cuviincioase. Dar literatul sibian a oftat, semn că îi era foarte greu să aleagă. La insistențele mele, a dat numele unui sonet. L-am citit și pe acela de atâtea ori, încât încet-încet l-am învățat fără să vreau pe de rost.

Stau în cerdacul tău. Câtă finețe a observației, ce împletire a sentimentului cu locul… Cine altcineva ar fi putut scrie un astfel de poem care este doar o alunecare de umbre și care totuși să cuprindă profunzimile pasiunii…?

Să urmărim ce repetiții adecvate conține poemul care este construit ca o sculptură brâncușiană prin șlefuiri sucesive pînă la forma finală… Una simplă și transportatoare de emoție, pasiune, cugetare. Plus filmul impecabil realizat al peisajului.

Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare…

Deasupra-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri

În Estetica lui, Tudor Vianu scrie despre cele paisprezece variante din manuscrise ale sonetului Trecut-au anii.

14 variante, lucrate și muncite în nopțile lungi ale neodihnei creatoare, nici mai mult nici mai puțin! Atîta șlefuire și pregătire l-au uimit și pe marele critic și estetician. Iar conținutul și starea generate sînt de-a dreptul copleșitoare.

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

Acestea nu au fost decât câteva împărtășiri. După care mă întorc în cartierul Eminescu din Bistrița, unde avem o casă de cultură mare cât numele cartierului și folosită prost. La fel cum se întâmplă adesea cu numele Poetului. Unde avem și parcări plătite și lift până la etajul 7.

Restul e tăcere, invitație și îndemn la lectură. Citiți-l pe Eminescu ca și cum, tot ce are de spus are de vă spus vouă, vouă personal, nu manualelor școlare și culturii.