Conștient că sunt multe de îmbunătățit în cimitirul evanghelic și în parohia pe care o păstorește de aproape două luni de zile, preotul Andreas Hartig ne-a mărturisit care i se pare cea mai mare provocare pentru comunitatea evanghelică din Bistrița.

Cum se vede Bistrița din perspectiva preotului care locuiește acum aici și nu mai vine doar în vizită la părinți?

Andreas Hartig: Am observat un fenomen interesant. Cât am slujit la Codlea, 12 ani, am venit mai rar acasă decât în perioada în care am locuit în Austria, la Linz. Cum aveam liber câteva zile, din Linz veneam la Bistrița.

În vacanța de toamnă, sau în cea de vară, sau la sfârșitul lui februarie, când în Linz era din nou o vacanță semestrială – veneam acasă. Timp de aproape patru ani, de când am plecat din România, am venit acasă cam de 3-4 ori pe an. Dar una este să vii sporadic și să pleci după două-trei săptămâni înapoi, și alta este să te stabilești aici pe o perioadă nedeterminată.

Ați remarcat diferențe între comunitatea din Linz și cei din Bistrița ?

Andreas Hartig: Sunt două societăți total diferite, iar diferențele sunt vizibile. România, în general, este tot mai aproape de standrdele vestice. Deși mai este mult de lucru. cel mai mare „șantier”, în acest sens, este mentalitatea. Acolo cred că mai avem unele lucruri de învățat de la vestici. În principiu – lucruri care ni se par și nouă decente, dar în România nu le aplicăm.

Cum trecem granița din străinătate, înapoi în România, parcă se schimbă și comportamentul nostru. Nu neapărat în bine. Acolo știm să respectăm legi, știm să ne comportăm corect. Aici acționăm cum dorim și cum vrem. Un exemplu banal: zilnic sunt mașini care parchează în fața porții parohiei, blocând totul. Deși poarta este mare, și scrie clar că nu este permisă parcarea, mașinile din oraș opresc totuși în poartă. Dacă le faci observație, tot tu ești de vină. Asemenea lucruri dincolo nu se întâmplă. Toți înțeleg că este firesc să nu blochezi accesul omului în curte.

Ce așteptări au enoriașii din Bistrița de la dumneavoastră ? V-au transmis așa ceva?

Andreas Hartig: Cred că este valabil peste tot. Așteptările sunt mari de câte ori e vorba despre o nouă persoană instalată în vreo funcție. Avem așteptări mari de la candidații la prezidențiale. Avem așteptări mari de la primarul recent instalat.

Este un lucru firesc să ai așteptări de la cei care te reprezintă sau cei pe care i-ai ales în fruntea unui oraș, a unei țări, a unei comunități. Cu siguranță, și în cazul meu sunt așteptări din partea comunității. 

Și eu am așteptări de la comunitatea pe care o păstoresc și chiar de la orașul și țara în care trăiesc. Așteptarea mea, în ceea ce privește comunitatea, este să fie receptivă la ceea ce putem oferi ca parohie.

Aștept de la comunitate să fie disponibilă să participe și să se implice și în acțiuni de voluntariat în cadrul parohiei. Mă aștept ca tinerii, de exemplu, să fie deschiși, receptivi și să găsească drumul spre biserica noastră.

Aștept implicare din partea oamenilor care pot și doresc să se implice în folosul comunității și al parohiei noastre.

Sunt așteptări și de o parte și de cealaltă. Sunt destule „șantiere” care trebuie continuate, finalizate sau chiar începute. Nu mă refer neapărat la renovări de fațade, clădiri sau acoperișuri.

Îmi doresc ca fiecare categorie din parohie să aibă o ofertă din partea parohiei. Copiii și tinerii să aibă posibilitatea de a participa la acțiuni aici în parohie. Vâstnicii și pensionarii să aibă posibilitatea de a se întâlni ici la parohie. Avem aici un cerc de lucru manual – sunt câteva doamne care se întâlnesc și croșetează, duc practic tradiția asta mai departe.

Există în tradiția bisericii noastre termenul de Gemeindefest – sărbătoarea comunității. Se adună toți și participă la slujbă. După care, în grădina parohială, mâncăm împreună, vorbim, povestim, cântăm… Mi-aș dori să capete mai multă viață comunitatea noastră, chiar dacă este mică.

Ce admirați mai mult la credința și biserica evanghelică ?

Andreas Hartig: Fiecare se simte într-o anumită confesiune mai bine decât în cealaltă. Asta nu înseamnă că nu mă duc cu plăcere într-o altă biserică sau nu doresc să cunosc altă confesiune. Sunt foarte deschis în privința asta.

Dar pe de altă parte, știu că în biserica mea mă simt cel mai bine și cred că este și firesc să fie așa. Ce apreciez la biserica evanghelică ?

Martin Luther, reformatorul bisericii noastre, spunea că Ecclesia semper reformanda est. Biserica trebuie mereu să se reformeze. Biserica trebuie să reacționeze mereu la nevoile omului din cotidianul prezent, din timpul în care el trăiește.

Biserica își are rădăcinile acum 2000 de ani, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne raportăm la situația oamenilor de acum două milenii.

Nevoile oamenilor din timpul nostru sunt cu totul altele decât acum 2000 de ani. De aceea și biserica trebuie să meargă în pas cu nevoile omului, fără să uite care este rădăcina bisericii și care sunt valorile pe care biserica trebuie să le transmită oamenilor.

Celebrăm în fiecare an, în luna octombrie Erntedankfest, Ziua Recunoștinței. În tradiția apuseană, în biserica evanghelică din vest dar și catolică e totdeauna la începutul lunii octombrie. La noi, în biserica noastră este spre sfârșitul lunii.

Am făcut în săptămâna premergătoare Zilei Recunoștinței, cu clasele 0-IV de la secția germană a Colegiului Liviu Rebreanu, la rugămintea învățătoarelor, o slujbă specială adresată copiilor. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru roadele pământului din anul acesta, iar biserica a fost plină.

Au fost în jur de 200 de persoane: părinți, copii, bunici. Ne-a vizitat atunci și un grup din cadrul unui proiect Erasmus venit în vizită la Colegiul Liviu Rebreanu. Au venit copii din Spania, Cehia, Germania, Austria. Au fost momente foarte plăcute. Și eu m-am simțit bine și cred că și cei prezenți în biserică s-au simțit la fel.

Așa îmi închipui biserica asta: o fi ea a comunității evanghelice săsești, dar este și biserica orașului. Cred că sunt anumite puncte care ne unesc pe toți, indiferent că suntem ortodocși, catolici sau evanghelici. Pentru a mulțumi nu trebuie să fi de o anumită confesiune.

Pe 11 noiembrie avem Lanternenfest, când îl celebrăm pe Sfântul Martin. Îmi amintesc și eu, când eram copil: în noiembrie cu lampioanele făcute la școală, în clasă, veneam la slujbă aici în biserică.

Ascultam povestea lui Martin, care a fost un episcop catolic, dar și mesajul acestei sărbători. Mesajul se referă la a împărți cu cei nevoiași. Este valabil în toate cultele și confesiunile. Vom celebra și noi pe 11 noiembrie, la ora 17.00, în biserică, alături de clasele secției germane și alături de toți cei care știu de această sărbătoare și vor să ni se alăture…

Ne întâlnim în biserică, va fi o slujbă adresată în special copiilor, după care ieșim afară și înconjurăm biserica, cu lampioanele aprinse. Dorim să ducem astfel mesajul – lumina în lume… Și de Crăciun avem un program special, Sceneta de Crăciun, tot cu clasele mici.

Pe cei mai mari – mi-aș dori să îi atragem cumva ca ghizi aici, în biserică. Ei fiind vorbitori de germană și nu numai, ar avea posibilitatea de a-și îmbunătăți comunicarea în germană. I-ar putea plimba pe turiști prin biserică, explicîndu-le detalii despre construcție.

Care ar fi cea mai mare provocare pentru parohia evanghelică din Bistrița ?

Andreas Hartig: Nu doar pentru parohia din Bistrița… Cred că pentru toate parohiile evanghelice din țară cea mai mare provocare este cum reușim să ducem mai departe ceea ce am moștenit la strămoșii noștri. Mă refer aici nu doar la biserici, case parohiale sau școli. Ci și la credința noastră protestantă evanghelică, într-o zonă în care biserica ortodoxă este majoritară. Cea mai mare provocare este să reușim să transmitem mai departe credința și tradițiile, ținând cont că etnicii germani și sașii sunt tot mai puțini…

Dar este o provocare interesantă. Receptivitate și deschidere am văzut că există. Sunt, între timp, și oameni care au revenit înapoi în România…

Chiar săptămâna trecută am întâlnit un cetățean german care s-a stabilit aici, în Bistrița. Mai este un olandez care s-a stabilit tot aici. Au venit la biserică și au fost plăcut surprinși să găsească o comunitate care vorbește încă germană și că slujbele religioase sunt în germană. Au promis că vor reveni periodic la biserică.

Și mătușa mea s-a întors la Bistrița, după 30 de ani de locuit în Germania… avem și un cuplu care a revenit din Germania și a întemeiat o școală de dans aici, la Bistrița. Sunt lucruri îmbucurătoare care îmi dau speranțe. Acolo unde noi, oamenii, nu întrevedem calea, ne-o dezvăluie Dumnezeu. Prin alți oameni sau prin lucruri despre care nu bănuiam că se vor întâmpla.