Despre viața bistrițencei Simona Kunz s-ar putea scrie o carte. Ba chiar s-ar putea face un film și le-ar avea pe toate: dramatism și disperare la plecarea din România, o viață fără griji construită prin multă muncă în Germania, o poveste de dragoste când aproape nu mai crezi că viața ți-ar putea oferi așa ceva, urmată de un nou început într-o vilă deasupra mării, de unde viața și marea se văd altfel, în fiecare dimineață. Și pentru că Simona e româncă și nu a uitat după 30 de ani nici limba și nici rețetele care cuceresc orice oaspete, în restaurantul ei de pe malul mării, din Spania, turiștii sunt cuceriți și fidelizați cu mici și sarmale, făcute chiar de mâna ei.
Încă mai are în Bistrița prieteni și rude și chiar dacă a plecat de 34 de ani din oraș ea nu i-a uitat deși mulți dintre ei s-au făcut că au uitat-o când i-a chemat la nunta ei cu Andi, în urmă cu 3 ani. Nu s-a supărat pe ei, dar nu le mai duce dorul ca altă dată.
Simona Vlașin, pe când era o puștoaică pe străzile orașului, a iubit cu disperare Bistrița și pe oamenii ei. De asta nici n-a vrut să-și urmeze părinții în anii ’90, când erau printre puținii care aveau șansa să se mute în Germania. Era în clasa a X-a la Liceul Andrei Mureșanu și erau cei mai frumoși ani pentru ea, așa că n-avea niciun gând să-și urmeze părinții în Germania. Ba dimpotrivă, a făcut tot ce i-a stat în putință să nu rămână acolo. Și-a aruncat pașaportul în sobă, a fugit de trei ori acasă, la Bistrița, dar, până la urmă, n-a avut decât să se împace cu situația și să-și croiască o viață în orașul Schwabisch Gmund.
S-a înscris la liceu și a luat fără probleme toate examenele, mai puțin cel de germană. Și-a pus toată ambiția, a învățat-o și s-a dus apoi la școală pregătită.
“Eu am fost o copilă foarte harnică. Îmi plăcea să fac de toate. Lucram în grădină, în casă, îmi plăcea să gătesc, știam și să zugrăvesc. Vindeam arpagica bunicii să fac bani. Știam când am plecat din țară să mă descurc în orice situație. Orice. Cred că asta m-a ajutat în viață. Nu mi-a fost frică să muncesc nimic, nu mi s-a părut greu, ba chiar am făcut-o cu plăcere și faptul că m-am știut descurca în orice situație m-a făcut să ajung unde sunt astăzi”, a declarat Simona pentru Bistrițeanul.ro.
A fost un an educatoare, apoi a făcut cursuri de frizerie și la primul mare concurs a luat toate premiile I disponibile la cele trei secțiuni. Între timp s-a căsătorit și i-a adus pe lume pe cei doi copii din prima căsătorie, băiatul și fata care au acum 30, respectiv 28 de ani. Cu copiii mici după ea mergea să facă coafuri clientelor.
Mai apoi a ajuns un fel de creator de haine pentru copii după personaje din desene animate. A învățat să coasă la mașină repede și din toate materialele și accesoriile puse la dispoziție de clienți scotea minunate pelerine de ploaie, bluze sau pijamale inspirate din desenele animate la modă. Era plătită foarte bine per prototip, așa că o vreme a trăit bine din creație vestimentară, ce nu visa să facă vreodată.
Mai apoi a pus bazele unei firme de îngrijiri medicale la domiciliu. Nu știa nimic despre acest domeniu, dar a învățat repede și bine, și-a construit o echipă bună și a ajuns în câțiva ani să dețină una dintre cele mai mari firme de îngrijiri medicale din zonă.
Între timp s-a recăsătorit și a născut-o pe mezina Elisabeth, care are acum 10 ani.
Anii de muncă grea și fără pauze și-au pus amprenta asupra sănătății și după un episod de burnout din 2010 din care și-a revenit, a urmat un altul, în 2021, după care a decis că e momentul să-și facă ordine în viață.
Destinul a făcut ca între timp să-l cunoască pe Andi, cel care a înființat spălătoria Fikos la Bistrița, în urmă cu mulți ani. Andi plecase și el din Bistrița și a decis să-și refacă viața departe de România, astfel că s-au cunoscut în Schwebisch Gmund. Mai departe a fost doar o poveste de dragoste ca-n filme, împlinită la maturitate, care le-a umplut viața de fericire și speranță amândorura.
Fac o echipă fantastică de când s-au cunoscut și atunci când Simona a făcut al doilea episod de burnout, în 2021, au decis că se vor muta pentru binele ei și al lor, într-o casă la malul mării. S-au urcat în Camper și au plecat să-și caute casa visurlor. Erau în Italia și pe internet le-a apărut o minunăție de casă, la 300 de metri deasupra mării, cum visase toată viața Simona (nu voia chiar pe malul mării de frica unui Tsunami).
Era în Alcossebre. S-a entuziasmat Simona, a luat legătura cu proprietarii și după câteva zile de negocieri au decis să meargă să o vadă. Surpriză! Alcossebre nu era în Italia, era tocmai în Spania. Cum nu se puteau face de rușine dacă au spus că se duc să vadă proprietatea, au luat bilete de avion până în Valencia. La 100 de kilometri este Alcossebre, o mică stațiune de lux, pe malul mării. Aici au case de vacanță spaniolii înstăriți și multe familii de germani. Când au ajuns pe drumul îngust la căsuța din fotografii au știut că e casa lor, că e casa unde vor îmbătrâni împreună și o vor crește pe Elisabeth.
Au cumpărat casa care nu era tocmai în cele mai bune condiții și de un an deja s-au mutat în Alcossebre. Cea care s-a adaptat cel mai repede și vorbește spaniola și valenciana deja e cea mică.
După mai bine de 30 de ani în Germania pentru Simona și suficienți cât să se obișnuiască cu ordinea și rigoarea nemțească pentru Andi, lor le este cel mai greu să se obișnuiască cu relaxarea spaniolilor. Orice poate fi amânat pentru mâine, termenele fixate pot suferi întârzieri, etc., iar asta îi derutează maxim încă.
Și-au cumpărat un restaurant pe malul mării, unde sunt deja în al doilea an de funcționare. La jumătatea lunii martie tocmai l-au deschis pentru noul sezon și au adus schimbări nu doar decorului, ci și meniului. Au introdus în meniu micii și sarmalele, după ce produsele românești au făcut furori recent la o sărbătoare spaniolă, unde, ca să fii aceptat cu food track-ul trebuia să vii cu rețete deosebite. Au venit, i-au cucerit pe spanioli, iar acum au introdus micii și sarmalele alături de platourile de fructe de mare în meniu.
Restaurantul Sancho Panza a fost unul foarte căutat, fiind unul cu tradiție, deschis în 1976. Simona și Andi s-au ambiționat să-i redea strălucirea de altă dată, ba chiar să-l facă un local la modă în Alcossebre. Au organizat deja câteva evenimente, inclusiv petrecerea de Revelion și toate s-au bucurat de un mare succes.
“Niciodată nu am fost mai fericită ca acum. Nu e simplu să iei viața de la capăt și să schimbi țara la aproape 50 de ani. Dar, dacă ai filonul ăla românesc, pur, în tine, e simplu. Eu, cât am stat în România m-au învățat să fac de toate și asta m-a ajutat să mă adaptez. Acum văd că tinerii care vin din țară nu mai sunt așa, parcă, dimpotrivă, nu știu face mai nimic. În România am fost recent și chiar mi-am zis că la ce birocrație e nu mai am nervi să mă întorc, am renunțat la tot ce aveam acolo. Trei zile cel puțin să înmatriculezi o mașină, ai nevoie încă de pile ca să întocmești documente…După ce ai trăit zeci de ani în Germania, în ordinea aia, ți-e foarte greu să te mai adaptezi. De fapt, acestea sunt lucrurile esențiale care nu se mai schimbă în România, că altfel, țară mai frumoasă ca a noastră e greu de găsit…” , a conchis Simona.
Felicitări Simonei pentru curaj, dar totuși să mu exagerăm cu hulitul României. Nu ai nevoie nici de pile, nici de 3 zile să înmatriculezi o mașină. Mergi la un birou de copiat acte în prima zi, în 20 de minute îți pregătește dosarul, faci o programare la înmatriculări, la taxe și impozite, și când ai programarea depui dosarul. Maxim 10 minute. Apoi in aceași zi mergi după numere. Eu zic că în maxim 2 ore, adunat, rezolvi problema.
Eu felicit pe Simona pentru tot curajul , ca sa duci asa o traditie si sa introduci si mici si sarmale in Alcossebre , ai nevoie de curaj si de bani , (restaurantu nu a fost ieftin de cumparat) sigur va rezista inca 50 de ani cu asa o frumoasa si buna conceptie.