Deloc puțini sunt cei plecați departe de țara și pământul unde s-au născut sau au trăit.
Deloc puțini sunt cei care știu și simt ceea ce poartă în suflet cei plecați departe: dorul, dragostea de țară, mândria de neam, amintirile copilăriei, istoria, satul, ulița, biserica, prietenii, ciurda satului, locul de scaldă, moara sau eroii din poveștile auzite de la bunici.
Ieșind și înafara țării, am întâlnit atâția români ce-și stâmpărau dorul de casă, citind în cărțile cu scris românesc, recitând din poeziile marilor poeți ai neamului sau îmbrăcând frumosul costum popular.
Nu-i oare și asta, dovada de patriotism? De mare patriotism? Ba da!
De dincolo de oceane sau munți, ei sunt la curent cu tot ceea ce se scrie și apare în ziare și reviste de cultură din țară. Țin legătura cu prietenii de aici și așteaptă zilele de concediu, când se vor întâlni cu cei dragi.
Am înțeles mai bine asta doar când am fost acolo, departe, când ne-am întâlnit cu alți români, îmbrăcați în costume populare și ne-am îmbrățișat, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viață.
Motivul pentru care scot în evidență acest lucru este unul foarte important. O să vi-l explic.
Mai zilele trecute am primit un colet. Un colet ce conținea dovezi de suflet: diplome, publicații, pagini de ziare, fotografii, reviste din țară și din America, scrisori de mulțumire, bucăți din ziare și reviste, dar și manuscrise.
Toate au venit de peste ocean și aparțin domnului Anchidim Moldovan, fiu al satului Crișteștii-Ciceului, unul dintre oamenii școliți de aici, pe vremea când școala însemna nu doar un sacrificiu.
A muncit în cadrul CFR-ului, un serviciu de mare răspundere, iar la anii de pensie s-a mutat în America, la fiica cea mare.
Am deschis cutia, am citit paginile trimise, dar la început n-am înțeles ce să fac cu ceea ce conținea.
N-a fost greu să deduc, fără să cer nicio explicație.
Ele vor fi păstrate cu grijă, într-un „muzeu” al sufletului, aici, acasă. Da, acasă este doar aici!
Am citit cu sete manuscrisele: Satul cu două mori
L-am savurat, precum o prăjitură bună, cu gust de cuptor de casă, făcut din ingredientele din cămara bunicii.
Da, era o sete de a scrie, de a nu lăsa să se piardă niciun amănunt „de suflet”, de a descrie amănunțit, creionând imagini clare, cu iz de dor și drag de satul natal, de îndeletnicirile de altădată, de oameni și copilărie:
„Clădirea morii, acoperită cu dranițe era impozantă, cu grinzi mari de diferite nivele, roți de diferite mărimi, scripeți, jgheaburi, curele de transmisie, axe, lădoaie, alte angrenaje ajutătoare’’
„Se făceau și râșnite de măcinat manual porumb la orătănii, făină la animale și păsat pentru sarmale! Aveam și noi una lângă cuptorul de copt pâine. Învârteam și iar învârteam. Da, nu era ușor!”
„La țară, măcinatul era o sărbătoare, ca o șezătoare unde pe târnațul casei se comentau veștile din sat, măritișuri, decese, noutăți din țară, de peste hotare, etc…”
Comparațiile frumoase dau farmec și culoare, purtate pe portative nevăzute, încărcate de istorie .
„Uruitul roții sacadat, cu căderea apei în hâlboană, părea un marș imperial… poate cântece de pe vremea pelasgo-traco-geților, în timp ce „în aer pluteau energii vindecătoare, iar colbul gălbui depus peste tot se odihnea tăcut”.
M-am oprit din citit. Câte amintiri a clădit în raftul sufletului, domnul Dinu Moldovan!
Acestea nu sunt decât pansamente pe suflet! Ele nu trebuie schimbate pentru ca niciodată nu se uzează!
Locuri, termeni, regionalisme, nume de oameni, vecini, prieteni, explicații clare, fenomene, regrete… dar toate prezentate cu vorba sufletul celui ce este mândru de satul lui! De aceea, le așterne pe hârtie, cu atâta drag! Sunt o zestre, sunt o bucurie, sunt parte din sufletul lăsat aici…
Alături de regretul pentru cei plecați!
„Ei nu au putut dăinui, dar morile da. Din păcate, paloșul nemilos al nesăbuinței oamenilor au retezat pomul roditor al morilor de apă!”
Alt material: „Fiii lui Dumnezeu’’
Cum dragostea de neamul acesta nu poate fi despărțită de credința în Dumnezeu care ne-a purtat de grijă prin vreme, nu se putea ca domnul Dinu Moldovan să nu se aplece asupra acestui subiect, ca un bun cunoscător, aducând argumente pentru fiecare afirmație făcută.
„În cer, în Locașul sfânt al lui Dumnezeu, înainte de facere, înainte de așezarea temeliilor Pământului și plămădirea omului, fiii lui Dumnezeu existau concepuți sfinți și curați. Erau cete îngerești înzestrate cu daruri divine în muzică și declamații cu o ținută impecabilă, cu aptitudini de deplasare prin spațiul cosmic, cu misiuni importante.
La așezarea temeliilor Pământului, când Dumnezeu „a întins frânghia de măsurat peste el… stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie” (Psalm Iov 38.7)
„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi și s-au înfățișat înaintea Domnului” (Iov 2.1)
În istoria străveche de peste 7000 de ani a poporului Israel, Melhisedec, împăratul Salemului a întâmpinat în valea Save pe Avram, cu pâine și vin.
Apoi „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase”.
„S-au împreunat. Copiii născuți erau de statură înaltă. Chiar înainte de poptop, uriașii erau pe pământ.
În țara lui Israel sunt menționați din neamul uriașilor, în ținutul Iuda, Rafa cu cei patru fii ai săi: Goliat, Lahmi, Saf și Isbi-Benob. Isbi-Benob avea o suliță în greutate de trei sute de sicli de aramă și era încins cu o sabie nouă. A voit să-l omoare pe împăratul David. Abisai, fiul Teruiei, a venit în ajutorul lui David și l-a omorât pe filistean”. (Samuel 21.16,17)
Un popor ales din toate semințiile pământului așteaptă sunetul final al trâmbiței.
„Ferice de poporul care cunoaște sunetul trâmbiței… (Psalm 89.15)
Este clar! Citind cele scrise și adunate de către autor, nu poți decât să recunoști că din rădăcinile credinței sale au crescut tulpini de gânduri și ramuri de convingeri. Asta, datorită educației primite în familia de unde a plecat. Fără să uite niciodată că peste toate, nu-i omul stăpân. Iar recunoașterea acestui lucru nu înseamnă decât ridicarea frunții spre cer și aplecarea genunchiului spre pământ.
A purta credința prin lume și prin vreme, nu-i decât o dovadă de puternic echilibru spiritual.
Al treilea material: „Nume prin istorie, în spațiul carpato-dunărean”
Istoria, credința și dragostea de sat se înmănunchează în scrierile domnului Dinu Moldovan, scoțând la iveală ,,taine mari, cu încrengături și nume, toponimice, viața triburilor, popoare cu civilizații străvechi a fost mențiunea de importantă majoră referitoare la țara noastră’’
Citatul celebru se află în cartea Genesa din vechiul Testament (V. Cornilescu). Decriptat. A uimit oamenii de stiință.
Iată-l: „Un râu ieșea din Eden și uda grădina: și de acolo se împărțea și se făceau patru brațe. Numele celui dintâi este Pison: el înconjoară toată țara Havila, unde se găsește aur” (Genesa 2.10,11) Pison, un braț al râului Dunarea!
Neamul tracilor, a geto-dacilor sunt menționate tangențial, decriptat, în cele cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament.
În spațiul carpato-dunărean, pe o vastă-ntindere s-a dezvoltat o civilizație impresionantă atestată în numeroase înscrisuri în piatră, movile de pământ, piramide de pământ, desene rupestre în peșteri, vase de lut, ceramică colorată, morminte, pietre funerare, ziduri de piatră sau dale de piatră, conducte de apă, canalizari, podoabe de aur sau argint, de bronz, inele cu incrustații, monede de aur de schimb, figurine cu desene zoomorfe, etc)”.
„Tăblițele de la Tărtăria, vechi de peste 6500-7000 de ani cu cea mai veche scriere din lume, înainte de Sumer și Egipt, sunt o dovadă incontestabilă, de netăgăduit a civilizației ce a evoluat pe teritoriul extins al României de astăzi, cu culturile ce s-au perindat în timp. Triburi mari au migrat în cele patru zări.
O! Cu ce strămoși de seamă am fost învredniciți!
Tăblițele de la Sinaia. Istorie săpată în plumb. Tăblițele de aur originale, cu vechime de 1650 de ani conțin informații prețioase de istorie privind leagănul socio-cultural al neamului nostru. Ne relevă și limba ORO MANISA vorbită de zeii traci și locuitorii de pe aceste meleaguri.
Zei și zeițe
TOMIRIS, zeița prea frumoasă de la Tomis!
Dionisos, zeul vegetației
Zamolxis, zeu și profet
Dendis, zeița din ținuturile Dunării, a lunii, a pădurii și farmecelor, a dragostei și maternității’’.
„Există o Cronică a lui Ipate referitor la un trib dacic – Ansamensii – așezat pe râul Someș, numele localității Albora provine de la numele lor, menționat într-o inscripție latină cu referire la un sat purtând numele acestui trib, Visus Ansamensium.
Comform : Enciclopedia-Dacia. Ro
Pe o tăbliță de la Sinaia scrie: IAP(TIE) IPATIE ȚĂRANUL)…
Pe o creangă din pomul uriaș al neamului pelasgo-traco-geto-dac se ramifică și dăinuie până în zilele noastre (un miracol fenomenal) un nume străvechi în satul nostru, Cristeștii-Ciceului, Bistrița-Năsăud, așezat la confluența râului Someș cu râul Ilișua.
Exemplificăm: La casa nr. 1 dinspre Dej locuiește familia Ipate din vremuri imemoriale, descendenți, un șir lung, până în sec.al XX, mileniul al III-lea precum: Ipate Andrei, Ipate Mihai, Ipate Ioan, etc
Din Dacia, alt nume perpetuat până în vremea noastră, cu răspândire în poporul român, pe vaste întinderi, este „IO”.
Amintim „Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată Țara Românească’’.
„Io Mircea Voievod…”
La noi în sat>
„Io Valentin’’
„Io Marius Ghiocel”
„Io Ion”
După numele zeităților și reginelor din secolul I î.e.n. derivă nenumărate nume de fecioare și femei, astfel:
De la Regina Costobocilor, Zia sau Ziais, Zoita, Zia, Ro-zalia, Ro-zica, Zoe, Szofia, (Fiica grofului Torma din sat).
Sursa GETIA MAGNIFICĂ, file dintr-o istorie interzisă. Autor, Carmen Pankău”.
În încheiere, autorul nu uită să sublinieze – „Să ne înnobilăm sufletele, inima și mintea cu parfumul istoriei milenare, cu victoriile strălucite repurtate de oameni de seamă ai neamului ce au luptat și apărat acest pământ binecuvântat ce ne-a fost dăruit de divinitate!”
Aș încheia subliniind faptul că scriind cu atâta drag de satul și țara în care te-ai născut și ai trăit, amintindu-ți de străbunii și istoria neamului tău, neuitând că Dumnezeu este iubire și că unde este iubire, acolo este și Dumnezeu – nu putem decât să ne înnobilăm sufletele cu speranța că niciodată acestea nu vor fi date uitării.
Nadia Urian
Răsfoind istorii
Răsfoind istorii, ușor îți dai seama,
Cât de greu e astăzi să găsești cuvânt,
Durerea s-o șteargă, lacrimi să usuce
Pentru neamul nostru, pustiit de vânt.
Dumnezeu și sfinții ne sunt legământul,
Că prin vremi și valuri am ținut ce-i sfânt
Și prin veacuri multe, noi am străbătut,
Fără să ne vindem crucea și pământul.
Prin vene ne curge dragostea de țară,
Domnitorii noștri au nume de sfinți,
Laptele de mama ce l-am supt aicea
Ne face să ținem tot ce avem, în dinți.
Să ne amintim de capul de bour,
De buni, de străbuni, de-ai noștri părinți
Și de lupii-n steag, șuierând turbat
Când pământul țării vor ca să ni-l fure,
Cu-aramă coclită, fiind cumpărat.
Iubirea de moșie este-un zid
Ce nu se poate simplu, dărâma,
Atâta vreme cât în jurul nostru ,
Biserici, în credință putem a ridica!
Biserici care ne sfințesc dorința,
Mulți ctitori ridicat-au în istorii
Și-au prefăcut în dulce mir, veninul
Ce-l împroșcau năvălitorii.
Ne cântă-n inimă speranța
Și-n ea străbate corul-iubirea de moșie,
Căci file din trecut ne amintesc
Iubirea, demnitatea și dragostea de glie,
A celor ce slujit-cu cu credință
Hotarul, țara și a neamului ființă!