Crăciunul de azi, Crăciunul de ieri sau poate cel de dinainte… Toate, pentru cei tineri nu însemnau decât bucuria întâlnirii, a distracției, a veseliei. A bucuriei de a fi împreună. Fără a trece peste regulile nerostite…
La colindă porneau grupuri-grupuri de tineri, așa cum se înțelegeau din vreme.
– Venim la tine, mă’ Găvrilă și de aici pornim, ca în fiecare an.
Pregătiți și îmbrăcați în hainele cele mai noi, din care nu lipseau cojoacele – o adevărată modă pe atunci, singurele care le garantau că nu vor simți frigul nemilos de afară, cu căciulă sau gulere ridicate, porneau băieții, în pas voios, după ce, la Gavrilă n-au vrut să îmbuce mai nimic.
– Lasă, Gavrilă, venim noi mai târziu, că știm că ai tăiat porcu’… Îți facem noi, pagubă, n-ai frică… Mâncăm atuncea!
– Bine, așa ați zâs și anul trecut. La mine numa’ ați făcut ogrinji, așa, ca găinile morarului!
– Bine, bine! Las că la anu’ om șcimba, om începe de la Ilie, zice Grigore.
– Mai bine. Că Ilie, din două pahare de vin, se înmoaie și adoarme pe unde apucă. Nu-i învățat cu băutura…
– Da, anu’ trecut cum o fost? Că abge amu am aflat, nime’ n-o suflat o vorbă. Ați tăcut, cu tății… Îi drept că nici mie nu-mi convenea să mă povestiți, dacă eram în locul lui. Eu n-am îmblat cu voi anu’ trecut, zice Domide…
– Păi, ce să cie? Mai… nimica… o trecut. Ia, pe cân’ am ajuns la casa lui Mihai, altă pățanie. Un Crăciun de pus în calendar, cum zice tâna.
Rămâne să ne aștepte acasă Saveta, soră cu mama lui, cu lelea Măria. Colindăm și fetele, tăt anu’, întâi afară, să audă vecinii, apoi în casă, că așa îi fain. Să se audă în sat.
Cum aveau ei casa cu tindă și camerele de se intra din una în alta, Saveta, sora lui, pune pe masă ce știa că îi de servit colindătorii și aștepta, tresărind, de fiecare dată când Corbu lătra la cine intra pe portița casei. Spre dimineață, mai puțini, că era trecut de cântatul cocoșilor. Copiii s-o cam dus spre casă, muiați de somn și frig. Nu trebuia numa’ să deschizi ușa și să vezi, din prag, cât de frig era afară.
Te tăia peste obraz.
– Ei, în noapte asta cam îngeață coada la iepure, tu Savetă! îi zice lelea Mărie.
Închideau repede ușa și, fără voie, începeau a moțăi, rezemate de marginea patului, înălțat de țoalele împăturate, ca să rămână calde, când ai de te învelit noaptea.
De pe gemulețul din stânga se vedea afară, în curte și pe trepte. Lelea Mărie le zice „trepți”. Un pas și erai pe târnaț, lângă fereastră.
Să fi ațipit Saveta, așteptând colindătorii? În patul de alături, sigur, lelea Mărie dormea, bizuită că Saveta aude la timp colindătorii. Îi vede și pe geam.
La anii ei…
Dar, dintr-o dată, ușa se deschide și fără niciun lătrat de câine, fără niciun zgomot care să anunțe musafirii, în casă intră cineva… ciudat… cu pieptarul îmbrăcat pe dos, încărcat de omăt, cu căciula, pe vârful capului. Dar el intră în casă cu capul înainte, împleticindu-se, privește speriat în jur, băgându-le pe femei în toate boalele.
Nu apuca Saveta decât a striga „Mămucă!’” și a face semn înspre „arătare”, că acesta ajunge până în mijlocul casei, ridică capul și încearcă să murmure un „unde îs?”. Lelea Mărie sare din pat în mijlocul camerei lângă străin, mai să-l apuce cu mâinile de pieptar. Îl recunoaște repede, își îmblânzește vocea căci vede că omul este atât de beat, că nici nu are cu cine vorbi. Supărată, zice:
– Da’ măi Antoane, ce faci, îmi bagi în boale copcila? Cum ai intrat, de nu te-o lătrat Corbu? O fi adormit și el!
Hai, te du acasă, la femeie și la copcii, că nu știu nici ei pe unde te-ai rătăcit!
„Arătarea” încearcă să îngaime cumva un „iartă, lele!” și iese tot cu capul înainte, clătinându-se, așa cum a venit.
Lelea Maria îl ia de braț și îl ajută să coboare treptele încărcate de omăt, să iasă cu bine, pe portița ei.
– Poate că frigul l-a mai trezi și-a junge cu bine acasă. O băut de cu sară, la Dumitru, o uitat că-i Crăciunu’. O văzut lumina aprinsă, o intrat, da’ nu știe nici el unde. Vai, vai, băutura asta!
– Tu, copcilă, te-ai spăriet, așa-i?
Saveta încearcă să-și revină. Afară, pe cărare, se aude omătul scârțâind sub picioare și voci ce așteaptă să înceapă colinda.
„Sara Crăciunului nost / Mare bucurie-o fost…!”
Cu cât colinda răsuna mai tare, cu atât liniștea se așternea pe la casele din vecini.
Cum era înspre dimineață, nu puteau să nu sfârșească colinda cu „De-ar și gazda om fălos / Ar coborî olu’ jos / De-ar și găzdoaia făloasă / Ar coborî câte-o coastă / Câte-o coastă ș-un cârnaț / Să le tragem pă sub nas…”
Așa și face Saveta. Aduce din tindă farfuriile cu aituri, să se mai încălzească. Dar nu uită să pună înaintea colindătorilor talgerul cu cârnațul cel mai lung, copt încolăcit, în cuptorul din sobă și păstrat cald, pentru musafiri. Coboară din lerul sobei oala cu sarmale și taie colacul cu nuca cea mai groasă, în fața colindătorilor.
Mai aruncă un lemn în foc, să se încălzească plita și oamenii de pe lângă masă.
– No, amu luați și câte un pahar cu vin, să vă încălziți, că ia, tremurați de frig! Lăsați cojoacele pe pat, să le luați calde, în spate. Numa’ grijă să nu vi le încurcați, ca anu’ trecut.
– No, zice Vartolomei, tata și-o încurcat clopu’, la o nuntă și o fost să se ieie la bătaie cu badea Anchidim. Erau băuți, c-așa-i la nuntă!
Iară le-om șcimba, dacă s-or încurca…!
– Da, da, da’ nu-i așa de sigur că scapați numa’ cu atâta!
– Ilie, zice lelea Maria. Cum o fost anu trecut? Te-o găsât Vasilie, tata-tău ? L-o trimăs Susana, n-o avut stare… O venit pe la amiază, în zâua de Craciun pe la noi, cu o botă mare, groasă, o deșcis tăte ușile și te-o cătat:
– Da’ nu mi-i aici cilediul ? S-o-mbătat pe undeva și m-o făcut de râs în sat?
Nu erai la noi, da’ v-o găsât la Lăzăruc.
– Da, o deșcis ușa și o dat de noi dormind, căzuți, care pe jos, care prin pat, pe cojoace și cum am putut, răpuși de paharul de vin și de slăbănogia noastră. Pe lângă răul ce m-o mâncat a doua zi, nu mi-o mai trebuit nicio sfadă. Nu eram niciunul învățati cu băutura! Nu ne-o trebuit un pahar de vin…
Apoi, ce o mai urmat acasă, nu mai spune Ilie, deși era fecior de însurat, azi-mâine. Nici băutură n-a mai pus în gură, că nu era de el, dar nici el, de ea!
Pentru aceea, nimeni nu a auzit povestea dusă prin sat, căci știau că Ilie nu-i un băiat rău și nici acasă nu l-ar fi lăsat, pentru nimic în lume!
Mama lui Lazăr încerca să-l liniștească pe tatăl lui Ilie, să-l convingă că băieții n-au făcut niciun rău, că au venit înspre dimineață și au adormit, înmuiați de frig.
– N-o făcut niciun rău, ce rău să facă? Aicea nu le-o dat nime’ de băut, batăr nu mai îs copcii, îs de însurat azi-mâne, Vasile!
Rușinea și îngrijorarea tatălui lui Ilie i se citea pe chip. Revolta i se putea vedea în felul în care purta bota aceea mare, care îl ținea, nu doar să nu alunece, prin omătul înghețat.
O cale greșită, o neîndreptare la timp a feciorului ar fi însemnat o grijă, mai mult decât mare pentru bătrânețile sale, iar rușinea i-ar fi brăzdat obrazul, trăgându-l în jos.
Ieri parc-o fost azi, dar azi… nu va mai fi niciodată ca atunci!