Zilele trecute, facebook-ul mi-a amintit de ziua de naștere a unei doamne pe care o respect foarte mult. I-am scris „LA MULȚI ANI!”. O urare sinceră, într-o formulare simplă. Dar ce poți să transmiți, printr-o astfel de urare? Mai ales când persoana căreia i te adresezi este pensionată și poate, crede că nu-ți mai amintești de dânsa. Nu, nu este așa!
A fi asistenta medicală, o viață, într-o localitate ca Rebrișoara, a fi alături de fiecare familie a satului, încă de la naștere, până la moarte, a trata boala – de la primirea în dispensar a bolnavului, până la administrarea de tratamente, mai ales cele injectabile – a fi acolo și atunci când trebuie… Acesta este CV-ul transformat în roman personal, în cazul fiecărui cadru medical care a trăit vremurile trecute, deloc ușoare.
Nimeni nu i-a întrebat vreodată pe acești „salvamari ai satelor” la câte nașteri au asistat… Cum ajungeau, pe timp de iarnă, în cătunele izolate, fără mașină la scară, fără drumuri asfaltate sau, dacă era vară – în camionul cu lemne, pe drumuri forestiere – singurul mijloc de transport care circula pe acolo… ?
Dacă a trebuit să vină spre centru, cu o fetița bolnavă în brațe, ca mama să-și aducă celălalt copil, doamna Saveta nu s-a dat în lături. Pentru așa ceva, trebuia să ai suflet!
Cine te întreba dacă ai acasă copii, cum te trezești noaptea pentru ei, și în același timp să te duci, pe ulițele satului, la bolnavii cărora le făceai injecții, pentru că nu existau atâtea variante de antibiotic-pastile, să-i poți administra.
Erau bolnavii cronici care o așteptau. Erau punctele sanitare stabilite în casele oamenilor, prin cătune. Erau nașterile la care se asista și ajutorul acordat, până la sosirea Salvării. Sau era Dispensarul satului, fără condiții moderne care să te ajute prea mult, ca angajat…
Așa erau vremurile, peste tot.
Era vorba de asumare și mai mult decât atât…
Dar meseria trebuia făcută, în baza unui jurământ sau, al faptului că cineva alege, la repartiție, să lucreze în localitatea sa, în loc să accepte un post într-un oraș, la un spital.
Rădăcinile sufletului…
Să înveți oricât și continuu, să dai o mână de ajutor acolo unde trebuie, chiar dacă specializarea ta este alta!
Oriunde ai fi, trebuie să iei deciziile potrivite și să nu stai prea mult pe gânduri. Este vorba de VIAȚĂ!
Să intervii, în sistem de Urgență, să faci ce trebuie și să fii mulțumit că ai intervenit pentru a salva O VIAȚĂ…
„În 40 de ani de meserie, am putut să aleg să plec la oraș, dar nu am vrut! Am rămas aici, în satul meu…”
Se spune că fiecare om este respectat, după cum respectă și el.
Cât de frumos vorbește doamna, despre fiecare medic, sau coleg cu care a lucrat în acești ani!
Așa cum rostești numele oricărui membru al familiei tale!
Ce mult am admirat-o pentru asta!
DOAMNA SAVETA, da, ce frumos sună acest nume!
Poartă în el atâta omenie și drag de oameni!
Să înveți mamele tinere să-și alăpteze copiii, să le înveți să fie mame, să le alungi teama de vaccin, în vremurile acelea, când bolile erau de neînvins.
N-ai cum să uiți de pericolul câinilor lăsați pe uliță pe timp de noapte, sau liberi, între sate, la turmele de oi… Oricum, curaj se numea încercarea următoare de a-i înfrunta, pentru a ajunge la bolnavi.
„Te întorceai acasă obosit, căci aveai muncă de teren multă, ud de ploaie și epuizat, dar serviciul era serviciu. Mai lucrai, prin rotație, și sâmbăta, și duminica.
Nimeni nu se plângea, te bucurai de salariu și de puterea banului acelor vremuri (mult sau puțin), era sursa cinstită cu care fiecare își creștea copiii și își ținea casa’’.
Și, ce copii! Oameni realizați, respectați, ca și părinții lor.
Cursuri, reciclări, grade, examene le urmai, până la adânci bătrânețe, pentru că iubeai meseria și nu o puteai face oricum!
Din experiența ta, dădeai și celor tineri – care învață meserie… Iar asta nu este puțin lucru!
Dar, cine te întreba, în situația în care trebuia să dai socoteala în fața autorităților și controalelor „de sus”, fiind primul răspunzător, în caz de „eșec” – să nu-i spunem „decesul” cuiva, mai ales al unui nou-născut… ? Orice greșeala de acel fel se plătea, nu doar cu penalizari și sancționări. Pentru decesele sub un an erai penalizat, indiferent de cauză. Ca sa le elimini, trebuia să fii, uneori, a doua mamă a nou-născutului. Informația ajungea greu iar neștiința nu avea scuză!
Nici chiar o malformație congenitală nu era un motiv de înțelegere! Nici măcar asta!
Ce puteai face? Vizite și navete spre familiile puțin cunoscătoare, preluarea responsabilităților și educarea din punct de vedere medical al celor care nu se pricepeau să iasă din mentalitățile vremurilor.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost devotamentul, omenia și seriozitatea cu care Doamna Saveta răspundea prezent, de fiecare dată, când era rugată, telefonic, de departe, să ajute.
Copiii și nepoții sătenilor au plecat… Dar Doamna Saveta a rămas în sat și i-a tratat, de câte ori era rugată.
Acesta a fost firul care a lega-o de atâtea familii, căci știa să sară în ajutorul oricui, atunci când i se cerea.
N-ai cum plăti sau răsplăti așa ceva!
N-ai cum! Un salut respectuos, o urare și un gând plin de recunoștință!
Un gând pe care am vrut să-l aștern pe hârtie, de multă vreme!
Aș fi vrut să fie o urare, de ziua dânsei! ORICUM AR FI, nu poate să conțină în ea atâta cât ar trebui De ce?
Sunt Oamenii-Eroi ai satelor noastre – poate uitați, despre care ne amintim, din când în când.
Ce mult s-ar putea scrie! Frumos si curat ! Despre atâția dintre dânșii! Și fără să reușim a așterne pe hârtie totul! Sigur, mai sunt mulți din cei care nu pot fi dați uitării.
Ce ne-ar costa? Nimic. Doar am zidi ceva din peretele frumosului din viață!
La mulți ani, DOAMNA SAVETA!
Noi, copii fiind, vă spuneam TANTI SAVETA! Cald și curat, sincer și respectuos, așa cum vă adresăm și azi:
Sărut mâna!
