Bistrițeanca Nicoleta Lupșa locuiește din 2018 în Rubuguri, un orășel din sud-vestul Ugandei, unde s-a implicat într-o mulțime de activități, ca voluntar în cadrul Asociației Misiunea Speranța. De circa doi ani este pe cont propriu și îi ajută pe micuții de aici să meargă la școală.

Nicoleta Lupșa are 38 de ani, este din Bistrița, a muncit timp de câțiva ani ca și asistent social aici, iar în aprilie 2018 a decis să se stabilească în Rubuguri, un orășel din sud-vestul Ugandei, la marginea junglei, situat la o altitudine de aproximativ 1.900 metri.

„Prima mea călătorie în Uganda a fost în anul 2017, când am mers acolo într-o vizită de 5 săptămâni. E o poveste destul de lungă aici, însă pe scurt lucrurile sunt cam așa: timp de aproximativ 10 ani de zile înainte, în inima mea exista dorința de a merge într-o țară săracă din Africa. Aveam dorința să văd cum trăiesc acești oameni și să ajut, deși mă simțeam atât de mică pentru așa ceva. Astfel, în septembrie 2017 a apărut această ocazie (prin șefa mea de atunci de la Asociația Benita – doamna Lidia Murza – căreia îi sunt recunoscătoare) și, împreună cu Alina (sora mea geamănă) și încă alte 5 persoane, am început această aventură. Am fost toți mișcați și copleșiți de condiția oamenilor și copiilor de acolo, dar mai ales de bucuria cu care trăiesc, în ciuda tuturor lipsurilor și neajunsurilor. Pentru mine, lucrurile au început să se contureze mai clar și am simțit că trebuie să mă întorc acolo pe termen lung. Parcă tot din jur mă chema înapoi. A fost o luptă interioară puternică până am luat, în sfârșit, decizia. Nu era deloc o decizie ușoară. Astfel, pe 14 aprilie 2018, familia mă conducea la aeroport pentru a-mi lua zborul spre Uganda, de data aceasta pe o perioadă nedeterminată”, ne-a povestit tânăra.

Au trecut 5 ani și 5 luni de atunci, iar Nicoleta se află tot în Uganda, dorindu-și să ofere cât de mult poate: dragoste, înțelegere, îndrumare și un exemplu bun de urmat oricui o întâlnește.

„Pe parcursul celor 3 ani și jumătate în cadrul Misiunii Speranța din Rubuguri am fost implicată, pe rând sau concomitent, în mai multe proiecte care erau în desfășurare: activități cu copiii (lecții biblice, o masă caldă pe săptămână, program de igienizare), vizite la spitalul din sat, unde duceam câte ceva fiecărui pacient internat, deoarece aici pacienții nu primesc mâncare la spital, construcții de case, vizite în familii (asta presupunea nu doar a vizita familiile, ci a le ajuta cu alimente, săpun, paturi și altele). Însă responsabilitățile principale și preferate pe care le-am avut în cadrul acestei asociații au fost școala (unde eram responsabilă de menținerea legăturii cu sponsorii copiilor) și orfelinatul”, a completat aceasta.

În octombrie 2021 a început o nouă etapă aici – nu mai lucrează în cadrul unei școli anume, însă sponsorizează, cu ajutorul multor oameni cu inimă mare, mulți copii la diverse unități de învățământ.

„În Rubuguri există două școli generale publice și patru private, precum și două licee. Deși costurile sunt diferite, mersul la școală presupune niște cheltuieli pentru care foarte multe familii fac eforturi imense, sfârșind adeseori prin a nu reuși să plătească tot ce e nevoie, iar copilul este trimis acasă de la școală. Dacă vă întrebați de ce, fiind săraci, aleg să își trimită copiii la o școală privată, vă spun doar că, la școlile publice, există clase în care sunt și între 80 și 100 de copii într-o clasă, ceea ce reduce calitatea predării și a învățării, față de o clasă în care sunt doar 40 de copii”, ne-a mai explicat Nicoleta.

Tânăra ajută adesea unele familii cu mâncare sau produse de igienă, participă la întâlniri  săptămânale cu grupul de tineri (predominant fete) din biserica pe care o frecventează (întâlniri menite să îi învețe și încurajeze pe tineri să trăiască o viață cu scop și cu folos), însă merge și în vizită la familii care au nevoie de încurajare, consiliere sau ajutor de diverse tipuri.

„Am ales să mă implic în viețile oamenilor într-un mod mai diferit, ajutându-i în ceva ce ei nu ar reuși poate pe tot parcursul vieții lor să realizeze. Astfel, de când sunt în Uganda am construit multe case pentru familii extrem de sărace, care fie locuiau în chirie, fie în casele lor personale, dar în niște condiții imposibil de imaginat pentru cineva care nu a fost niciodată într-o comunitate săracă dintr-o țară africană. Foarte mulți oameni trăiesc în case de pământ. Alții, care reușesc să își facă singuri cărămizi, construiesc ceva mai bun, însă folosesc pământ în loc de ciment, deoarece e scump. Există și o categorie mică de oameni înstăriți, care construiesc cu ciment și cărămizi, însă despre aceasta nu voi vorbi, deoarece nu face parte din cei vizați și ajutați”, a mai completat aceasta.

Deși viața în Uganda e foarte diferită de cea din România, Nicoleta nu a avut nicio problemă de acomodare, însă a învățat să prețuiască mult mai mult, mai ales când vine acasă, la Bistrița, lucrurile care ni se par normale: apă rece, apă caldă și curent electric la orice oră, drumuri asfaltate, varietatea de produse din magazine și supermarketuri etc.

„În final, aș vrea să spun că toată activitatea mea în Uganda pe parcursul celor cinci ani a fost posibilă datorită oamenilor de acasă sau din diferite țări ale Europei. Mulți îmi spun că sunt curajoasă, puternică și că fac treabă bună aici. Da, nu neg acest lucru. Însă am în spatele meu o adevărată armată de susținători. Pe ei nu îi vedeți, dar dacă nu ar fi ei, nu m-ați vedea nici pe mine. Și, mai presus de toți și de toate, e Dumnezeu, singurul care merită lauda și a cărui dragoste vreau să o arăt oamenilor de aici, prin tot ceea ce fac”, a conchis tânăra.