Prima zi de Paști, duminica Învierii, era luminată de multe și seducătoare tradiții, în satele din Bistrița-Năsăud. Pe Valea Someșului, pe Ilve și la Figa, copiii începeau ziua, umblând gălăgioși, în costume populare, din ușă-n ușă – anunțând cu patos „Hristos a Înviat…!”
Mergeau astfel, în cete, pe la casele din apropiere, după ouă roșii. În popor acest obicei era numit „mersul în pciez”. Întâi de toate, părinţii aveau grijă ca micuţii să se spele pe faţă cu apă „neîncepută”. Într-un vas curat se punea un ou roşu și un bănuț.
Cine se spăla deasupra oului roșu se credea că va avea un chip frumos şi sănătos tot anul.
Apoi toți cei din familie ciocneau ouăle roșii, rostind un ritualic Hristos a Înviat și așteptând răspunsul Adevărat a Înviat. Fiecare spera ca oul lui să fie mai puternic și mai greu de spart înaintea celorlalte… Era un adevărat concurs care se termina atunci când ultimul din familie (de regulă mezinul casei) se trezea și – norocos din fire – se alegea cu bănuțul și oul din apa „neîncepută”.
La Coșbuc, alimentele aduse de creștini nu erau sfințite în noaptea Învierii, ci a doua zi, în curtea bisericii.
În duminica de Paști, o mulțime de oameni se adunau pentru „a ciocni” ouă între ei, în mica piață aflată lângă biserică. Oamenii credeau că cei care ciocnesc ouă în ziua de Paști se vor reîntâlni pe lumea cealaltă.
La Dumbrăvița, în ziua de Paști, după ce veneau de la biserică, unii dintre săteni încercau să scape de diferite lighioane de pe lângă casă. Pe pragul ușii, ei aveau de șoptit anumite cuvinte: „Să se mănânce greiere pe greiere, purice pe purice, furnică pe furnică și toate lighioanele să se mănânce una pe alta”.
În ziua de Paști nu îndrăznea nimeni să doarmă. Erau convinși că le ia strigoiul anafura dintre dinți, o vinde diavolului și nu va mai fi noroc în casă.
Tot la Dumbrăvița, în trecut, când biserica se afla pe deal, feciorii satului făceau un foc uriaș în apropiere de poarta bisericii. Focul trebuia păzit și păstrat aprins până în dimineața de Paști. De pe dealuri, tinerii rostogoleau la vale roți aprinse.
În Dumbrăveni, ziua de Paști era petrecută, pe vremuri – în cimitir, la iarbă verde, unde tinerii se prișcăleau.
Cei despre care se auzise că nu s-au purtat cuviincios cu părinții și cu bătrânii satului erau prinși și așezați pe o cruce din cimitir, cu picioarele atârnând. Feciorul care avea prișca (un băț mai scurt de un metru), îi lovea peste tălpi, mai în glumă, mai în serios. Încerca să obțină de la cel pedepsit promisiunea că nu va mai face așa ceva niciodată… Erau prișcăliți și băieții, dar și fetele – după cum povestește unul dintre bătrânii intervievați în cartea Sărbătorile ciclului social. Munci şi Zile în Ţinutul Bistriţei şi Năsăudului.
La Târlișua, în ziua de Paști nimeni nu avea voie să doarmă. Oamenii erau convinși că în somn îți fură Dracul pasca sau cuminecătura și că vara tot fânul muncit va fi stricat de ploi năprasnice. Nu era bine să vină femei în vizită, în prima zi de Paști. Se credea că fetele aduc după sine sărăcia și ghinionul…
În Agrieș, fetele și băieții ieșeau la hotar în prima zi de Paști.
Nu aveau voie la joc în duminica Învierii, astfel încât nu le rămânea decât să se distreze cu diferite jocuri tradiționale: „hopâcul” sau „de-a una și fuga”. Erau variante ale jocului tradițional de oină, cu minge confecționată din păr de vacă și cârpe…
Foto @ Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud, fond: Dumitru Nacu
Sursa: Sărbătorile ciclului social. Munci şi Zile în Ţinutul Bistriţei şi Năsăudului, autori Vasile Filip, Menuţ Maximinian
Dacă aș fi un bistrițean cu pretenții – dar nu sunt – aș putea spune că latinescul pes, pedis a dat în toate limbile romanice cuvintele piede, pied, pie, etc., încât pe Someș găsim varianta veche pciez. De unde mersul în pciez. Dar să lăsăm etimologiile pe seama cărturarilor, iar noi, ceilalți, să cântăm împreună:
De la Tulcea la Oradea
Salutare, Ioana Bradea,
Bistrițeni — iconoclaști:
Hristos a-nviat la Paști!