În fiecare zi o vezi stând pe lelea Aristină în fața magazinului („la cooperativă”)‚ pe vremea când trag clopotele de amiază, pe băncuța pe care stau cei ce-și „stâmpără” setea cu o bere. Că-i frig, că plouă, că-i soare… uneori până-n ziuă sau la lăsatul întunericului. Tot ce se întâmplă în sat, acolo se dezbate. Acolo și la moară. Nimic nu scapă!

– Da’ tăt aicea ești, lele Aristină?

– Tăt dară, că ce-oi face acasă, doară… n-am o sută de copcii… N-am lucrat bugăt, o viață-ntreagă? Eeeei, Floare, să te ferească Tătucu’ ala din cer de sângurătate! Nu-ți trebe alt blăstăm, numa’ să te mânce sângurătatea. Poți să ai de tăte, nu ți-s bune de nimnica…

– Cred, lele Aristină, cred… Poate că și acuma îl mai visezi pe omul dumitale, pe badea Simion. Nu ți-i dor de el? Erați amândoi, până cu Covidul acesta…

– Baaaa! Nu-mi trebe să-l visăz! Da’ cum! Nu s-o mai săturat de atâta băutură!

Nu i-ai tăt zâs mneata să nu tăt beie? No, ia, de la băutură s-o dus!

Auzi, ce să mai vorbim? Băutura i-o plăcut tare mult la al meu și altă grijă n-o avut! Nici de nepoți, nici de nime…

Aceea l-o pus în pământ! Nu s-o mai săturat! Nu știi cum zâcea că tu i-ai dat de băut? Cân’ colo, o tăiet lacătele de la lădoi și o golit canistrele. Putea să trăiască. M-o lăsat sângură…

Vindea pe băutură și ouăle de sub cloșcă, numa să aibă de băut…

– Nu-i bine să vorbești așa, lele Aristină! Ați trăit atâta vreme laolaltă! O fost omu’ dumnitale…

– Măcar, dacă îmi făcea un copcil, nu eram sângură. La bătrânețe, să nu ai pe nime’…! Cân’ am fost tânără, am zâs că nu oi lucra păntru c…u… Daaa’ lasă că și tu ai crescut trei copcii și nice unu’ nu stă aicea! No, nu ești tăt ca mine?

– Păi, nu, dară că nu! Când ești bolnav și ești prin spitale, are cine te căuta. Pe dumneata te-am căutat eu. Deschizi ochii și îi vezi lângă tine, și la sărbători ți-i casa plină. Nu-i tăt una!

– Da, așa-i, că decât un băutor pe cap, mai bine zece copcii. Vezi, a ’mnitale, de câte ori vin acasă, îmi aduc câte ceva bun. Da, copcii buni ai crescut! Nu-s ca alții, în sat!

Floarea zice un „Daaa!” amar, căci își amintește zilele când erau micuți băieții și se jucau fotbal în uliță. Cum scăpau mingea în grădina femeii, peste gard, nu o mai găseau, cu toate jurămintele femeii că nu-i acolo. Le-o ascundea, să nu mai audă atâta larmă, în fața casei ei, pe uliță. În grădină, numai buruieni, n-aveau ce strica…

– Bugăt, numa’ că amu’ îs sângură, Floare, șî nu trăbuiesc la nime’!

– Ai nepoți din frați și dumneata și omu’ dumitale! Dă-te la unul, că doară ești în putere, îl mai poți ajuta! Nu te doare nimica, ești hipene, poți lucra, măcar că nu ești tânără! Doară cu sora dumintale, cu mama lui Maxim, ai dormit destul, să nu-i fie frică după ce i-o murit bărbatul.

– Zău, Floare, dacă aș fi măcar cu câțiva ani mai tânără, m-aș mărita! Zău! N-oi sta sângură!

Vorbea tare, parcă răspundea unui gând:

– Floareee, nu le trebe la niceunu! Îs plini, Floare! Îs plini! Cân’ mă vede cela, pe ulicioară, vine înainte și îmi încide poarta. Nu îi trebuiesc!

Nu avea lelea Aristină, nu știu ce avere. Avea o căsuță veche, o curte mare, o grădină pietroasă și cam atâta. La câmp nu avea mult…

Mai știau cu toții că omul femeii, mort acuma, a avut un fecior, din altă căsătorie. Cine se încurcă în averile ei? Mai știau că atunci când soacra femeii și bunica copilului venea din satul de departe, poposea peste noapte în casa feciorului ei, la tanti Aristina.

Trece vremea. Pe uliță, lelea Aristină mergea ca un căpitan. Nu durere de picior, de mână… nu altceva. Săritoare, ce-i drept, de o vreme încoace.

– Am văzut că v-o vinit căruța cu sacii de mălai. Vin și eu să vă ajut, la descărcat.

– Mulțumim, lele! zice Floarea. Lasă, că și noi om încerca să te ajutăm, cumva. Când ți-or mai trebui medicamente de la farmacia din oraș, om merge și ți-om mai aduce, ori te-om duce, la doctor, de a trebui!

– Daaa, știu, doară, mi-ați mai adus! Ș-apoi, niște mere, pe iarnă, și mie mi-or trăbui să am, că știu că vi s-o făcut, în livadă, batăr că n-am fost la cules…

Într-una din zile, lelea Aristina deschide poarta, vine, bate la ușă și intră:

– Bună zâua, Floare! Amu’ ați vinit numa’ acasă? Cum de… așa târzâu?

– Atâta ni-i serviciul, lele Aristina! Dar ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ceva?

– Păi, ia de ce am vinit! Azi o trecut pe aici de la Primărie, de la Cartea Funciară. Să treacă pe mine casa, în acte. Auzi, ce m-am gândit? Să treacă direct pe tine și pe bărbatu’ tău, tăt cât îi al meu! Să șie aici un sângur ocol, maaare, să vă largiți. De mine nu trebe să cătați! Eu mă pot pot purta încă!

– Auzi, lele Aristină, stai să-ți spun, zice Florica. Eu nu-s stăpână să-mi rânduiesc ocolul ce-l am acum, fără a dumitale! Eu averi nu mai vreau, că la ce mi-s bune? Pe-a mele, le-am plătit. Dacă om fi sănătoși și îi avea nevoie de o farfurie cu mâncare, ți-oi da, dar să mă leg să te îngrijesc, nu am cum! Am copii, nepoți și părinți de care să mă ocup! Dacă vrei, la o adică, este Azilul, aici, aproape! Sunt condiții, bani ai, nu ești singură…

– Doamneee, Florică, da’ cum vorbești așa? Pe câți i-o dus la Azil, în două săptămâni o murit. Numa’ așe o scăpat de ei. Știi tu… Mai bine îi lăsa să îi grijesc eu… Acolo, nu-i de mine!

Floarea își amintește atunci, altceva. O altă poveste. Era cu mult mai tânără și nu cunoștea oamenii din sat…

– Auzi, Floare, aici, în casa asta, îi spunea lelea Aristină, o stat o femeie sângură, lelea Palagica. Ave’ tât ce-i trebuie, că nu o avut copcii. Ca mine, izact. La bătrânețe, ce să facă? Să dă de suflet la niște oameni care atunci, pe vremurile acelea, lucrau la Carne. Era sărăcie, nu găseai nimica în magazân. Aceia nu-i dădeau decât carne să mânce, ca să scape de ea, mai repede. Femeia o făcut tensiune și o murit. No, ce zâci, de asta?

– Vai, ce urât lucru! spune Floarea, profund impresionată.

A doua zi o vede pe mătușa Lucreța, femeia cu casa peste drum de cea a lelii Pălăgica.

– Auzi, mătușă, cum o putut face așa ceva oamenii ce o luat-o de suflet, pe biata femeie? Să-i dea numai carne să mănânce? Măcar că era greu cu mâncarea, pe atunci…

– Vai, draga mătușii, eu îs bătrână, stau aicea de o viață, dar așa ceva, n-am auzit să fie drept. Cine ț-o spus?

– Lelea Aristină…!

– Șî tu o crezi, draga mătușii…?!

Nadia Urian