Aș aborda această temă dintr-un alt punct de vedere, acela al rolului presei regionale în descoperirea unor noi talente și de a le susține prin încurajare, publicare și promovare prin mediul on line și nu numai.
Acum aș compara acest lucru cu ceea ce fac antrenorii de fotbal, cei ce participă la competiții sportive pentru a descoperi talente noi. Desigur, în altă formă.
Ca ziarist e nevoie să fii activ, implicat, să pui suflet. Să vrei, să ai ochiul format, să spui lucrurilor pe nume. Să critici dacă este nevoie, toate cu gândul cel mai bun.
Nu era prima colaborare cu doamna și nici cu instituția. Campaniile de ajutorare ale copiilor nevoiași sau ale bătrânilor, articolele despre Muzeul școlii au fost alte ocazii, alte implicări ale presei în viața localității.
Și nu doar aici, ci în toate satele județului, la orice eveniment ce are loc: culturale sau nu, ele se fac cunoscute prin intermediul ziarului (ziarelor).
Este cel mai simplu mod de a face cunoscut un articol sau mai multe, o temă anume, implicit, un autor, până departe, peste granițele țării.
De ce? La evenimentele culturale desfășurate înafara țării este cunoscut și numele ziarului (ziarelor) cu care colaborezi.
Mai concret, aș face referire la o poveste a „poveștii”, care a început prin participare unor ziariste la un eveniment cultural anume (lansare de carte), într-o școală dintr-o localitate, la capăt de judet. A fost un moment deosebit de important pentru „destinul” autoarei care răspunde invitației de a publica în acel important ziar, unde i s-a oferit o rubrică.
Acela a fost începutul frumos al unei rodnice colaborări. A fost un moment și un motiv în plus ca cititorii ziarului să caute o rubrică „refugiu” din problemele de fiecare zi. Acelea care îți amintesc de nevoile vieții și curbele ei periculoase și de a căuta o „evadare” în ceva ce poate să-ți mângâie sufletul. Care te duce nu în lumea copilăriei neapărat, ci mai ales în acea a amintirilor legate se bunici, vacanțe, fericirea anilor fără griji petrecute la sat. Ascultând povești frumoase din care poți învăța atât de multe și care sunt prezentate în frumosul grai al bunicilor! Face și el parte din dulcea amintire…
Autoarea scria așa cum simțea, fără să copieze ceva sau pe cineva.
Punea pe hârtie în mod propriu materiale frumoase, prezentate în frumosul grai ardelenesc, din care nu scăpa niciun cuvânt sau expresie.
Da, locuia la sat, auzea asemenea cuvinte, le căuta și le savura, ascultându-le pe băncuța din fața casei, acolo unde bunicile și mătușele povesteau, în zile de sărbătoare. Iar dânsele știau ce dorea doamna și găseau subiecte care erau notate apoi în carnețelul dânsei, cu grijă să nu-i scape niciunul. Și nicio expresie sau cuvânt. Nu îi erau străine, căci a locuit și în alte sate ale județului, prin natura serviciului tatălui ei.
Nu, nu erau ușor de scris! Se folosesc tot mai rar în vorbire, din păcate. Și cu siguranță, vor dispărea, încetul cu încetul. Așa, pe nisimțite, o dată cu plecarea celor care încă le mai vorbesc și le înțeleg!
Trăind aici, mai ai șansa să le înțelegi și să le rostești, altfel ai nevoie de dicționar. Dar, din păcate, acel dicționar se pare că va fi folosit peste vreme și aici. De ce? Unele se leagă de mod de viață, obiceiuri, tradiții, ocupații, realități nu neaparat ușoare, dar care au dispărut.
Este important ca ele să „trăiască” măcar în povești.
Doamne, ce savurate erau! Cum apăreau pe ziar, duminica, la amiază, miile de cititori le parcurgeau pe nerăsuflate. Simțeai că le caută pe pagina de FB a autoarei care nu posta nimic alceva acolo.
Miile de cititori de pe ziar, număr constant, explica bucuria primirii unor astfel de subiecte. Nimeni nu a încercat să afle cine sunt acești cititori sau câtă școală au, neaparat. Nu asta conta!
Dar faptul că în autobuz sau tren, se opresc și citesc ceva care le încălzește sufletul și îi ajută să evadeze din gândurile zilei sau în pauza de masa, care caută să citească ceva în loc să piardă timpul altfel, conteză mult. Da, se citește! Chiar dacă lumea este grăbită și nu are timp sau răbdare. Și aceștia nu sunt copii, așa cum reiese din comentarii!
Oare, nu presa este cea care a realizat această oportunitate? Da, fără discuție, i- a dat o șansă autoarei de a se face cunoscută și încurajată, pentru că reacția cititorilor nu este decât susținere!
Poveștile stâmpărau dorul de casă și ștergeau lacrimile celor plecați departe.
Ei erau printre primii care accesau pagina ziarului on line și citeau articolele. Nu era de mirare că uneori, numărul vizualizărilor creștea la 7000 sau 11000.
Acest lucru i-a dat autoarei curaj să continue, să caute surse, să le selecteze sau să împartă povestioarele pe teme date, unele de mare căutare, precum Războiul, Mama, Istoria, Bunicii, Pământul, etc sau altele create cu ușoara ironizare a unor stări de fapt, precum „Pișta” – sau atingând cu curaj teme sensibile precum desființarea unor școli, gradinițe sau Case de copii.
Explicația era simplă: și adultii au nevoie de povești. Desigur, de alt nivel, din care să se deslușească o parte de morala creștină, cel puțin, care să te ajute să te oprești din mers și să meditezi asupra realității sau neputinței.
Ușor se poate vedea profunzimea mesajelor, interesul abordării altora, din punctul de vedere al dascălului ce se perfecționează la școlile vremii dar își șlefuiește și talentul de a pune pe foaie gândurile, în vremuri deloc ușoare.
Da, singură nu ar fi reușit!
Nu e destul uneori să fii doar îndrăzneț sau talentat, să știe cei din jurul tău să accepte încântarea ca pe un ceai cald, în vreme geroasă.
Fără ochiul presei și al omului din ea care are privirea destul de ageăr să vadă acest lucru, rămânea multă vreme doar atât.
Iar mai presus de toate, lumea citește. Da, într-o vreme când toată lumea se plânge că nu sau câtă vreme vederea se deterioreaza din cauza solicitării ochilor spre alte surse de consum.
Poveștile vor dăinui, viața va merge înainte, dar vom regreta tot mai mult vremurile când puteam scoate ceva cu folos din zăbava zilelor( de sărbătoare), când tinerii ascultau pe băncuța din drum, poveștile bunicilor, pline de învățăminte. Să dea Dumnezeu ca greul să fie doar o amintire iar lupta cu el să rămâna doar o poveste.
Doar dragostea de neam să rămână un adevăr desprins din cărțile de istorie!
Și cu toate acestea, ceva din prea-multul acestora s-a salvat pe hârtia prinsă în cinci volume de proză care au ajuns la cititorii dornici să le cunoscă și să le și înțeleagă. Datorită unui autor și mai ales al ziarului care și-a pus încrederea în pana acestuia.
Conteză încurajarea, încrederea în el și în forțele sale, contează pasiunea și talanții, dar mai ales, schimbarea mentalității. Frumosul din jurul nostru există și trebuie căutat în lucruri mărunte, deloc complicate, pe care nu le observăm și nu le înțelegem la timp!
Dar ele există!
A fost și există un ziar, a fost și există o ziaristă cu ochi priceput, a fost și există o autoare… Mulțumesc Claudiei Andron!