Profesoara Cristina Rusu avea curajul să conteste la CEDO decizia unor judecători din România. Totul a început în 2012, când fosta inspectoare Doina Petrean a dat-o în judecată pe Cristina Rusu. A solicitat daune morale, motivând că s-a simțit calomniată în presă. Pentru că profesoara trimisese două scrisori – la Bistrițeanul.ro și la Bistrița24.ro, în care semnala nereguli în organizarea olimpiadei de geografie.
După aproape 10 ani de chinuri și îndoieli, CEDO i-a dat dreptate profesoarei Cristina Rusu. Statul român a fost obligat să-i plătească 9.000 de euro.
Cicatricile au rămas, însă, nevindecate. În acestă dimineață, profesoara Cristina Rusu a făcut un bilanț al celor zece ani de umilințe:
„Când numele legii e nelegiuirea
Ce mai faceți, doamna/domnule judecător? Nu ne-am văzut de mult timp. De vreo zece ani mai exact. Sunt eu, justițiabilul care a venit tremurând la fiecare termen de judecată, încercând din răsputeri să-și dovedească nevinovăția. Uitându-se la dumneavoastră ca la trimișii lui Dumnezeu, veniți să împartă dreptatea printre muritorii de rând…
Eu sunt bine acum. După ani întregi de frământări, mi-am găsit dreptatea la CEDO. Dar bucuria nu este deplină.
În suflet port încă cicatricile hotărârilor nedrepte pe care le-ați pronunțat și care mi-au adus multă suferință.
Nici nu știți cât de încrezătoare m-am prezentat în fața dumneavoastră (după șocul primirii unei cereri de chemare în judecată), crezând că, în justiţie, adevărul e literă de lege. Și că hotărârile se pronunță întotdeauna după analiza temeinică și obiectivă a probelor de la dosar.
Când mi-am dat seama că sunt naivă, era prea târziu: pierdusem la fond şi, mai apoi, recursul pe care l-am aşteptat înfrigurată. Sperând ca dumneavoastră, cei de la instanţa de control judiciar, să îndreptați neregulile din prima instanţă.
Sentința și decizia mi-au adus nedreptate, multă umilință și nopți nedormite în care plângeam căutând soluții…
Pentru că nu-mi imaginam că voi putea să port, peste ani, ca un stigmat, povara acestor hotărâri.
Nici nu pot descrie durerea sufletească ce mă cuprindea ori de câte ori aruncam ochii pe ultima pagina şi vedeam expresia ,,În numele legii”, scrisă cu litere de-o șchioapă. Părea că râde în hohote de mine.
Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, a apărut marginalizarea. Dar și daunele morale pe care m-ați obligat să le plătesc.
Pot ierta oamenii (chiar și judecătorii) atunci când greșesc. Dar nu și pe cei care acționează cu rea-credință. Pentru dumneavoastră am fost, cel mai probabil, doar un profesor obraznic care a îndrăznit să-și înfrunte inspectorul și care trebuia pedepsit.
Am citit de nenumărate ori sentința și decizia ca să vă dau circumstanțe atenuante, dar n-am reușit să fac acest lucru.
Vă contrazic probele de la dosar și argumentele prin care ați încercat să mă convingeți că sunt vinovată. Dar care pot fi demontate foarte ușor, chiar și de necunoscători în ale Dreptului, așa cum eram și eu atunci când am redactat singură cererea către instanța europeană.
Nu pot să mint: m-am bucurat când unul dintre dumneavoastră a fost condamnat pentru fapte de corupție. Bănuiesc că a simțit atunci cum este să-ți trăiești viața între două termene de judecată: programezi totul până la următorul termen, dincolo de care nu te mai gândești. Ca și cum lumea n-ar mai exista.
Deosebirea dintre cazul meu şi cel al doamnei judecător este dată de vinovăția pe care a recunoscut-o (cerând judecarea în procedură simplificată) şi care se poate traduce prin acceptarea că a încălcat, cu bună ştiinţă, legea.
Eu am fost pedepsită de instanţă tocmai pentru că am semnalat instituțiilor din învățământ o situaţie de încălcare a legii.
În unele momente de reflecţie, pe care sper că le aveţi, vă gândiţi ce simte un om care așteaptă dreptate de la apărătorul prin excelenţă al dreptăţii și primește în schimb nedreptate?
În spatele unui dosar stă un suflet de care nimeni nu are dreptul să își bată joc. Mă întreb, oare câte suflete ați mai zdrobit în urma deciziilor dumneavoastră? Și câte au purtat în ele, până la mormânt, povara unor hotărâri injuste?!
Eu sunt un caz fericit din acest punct de vedere. Am îndrăznit să cred că cineva o să-mi facă dreptate și așa a fost. Dar mă gândesc, cu tristețe, că alți justițiabili n-au avut aceeași șansă.
Am încasat recent de la statul român cei 9000 de euro câștigați la CEDO (deși nu am luptat pentru bani). Dar am simțit amărăciune că nu primesc această compensație de la dumneavostră. Eu am plătit datorită hotărârilor pe care le-ați pronunțat și care s-au dovedit nedrepte. Dumneavoastră nu ar trebui să plătiți acum?!
A, știu, legea, în fața căreia suntem, teoretic, egali cu toții, vă scutește de acest efort, punându-l în spatele contribuabilului nevinovat.
Ar mai fi multe de spus, căci în zece ani am trăit cât pentru o viață, dar mă opresc aici.
Înainte de a încheia, îndrăznesc totuși să vă rog un lucru. Nu pentru mine, deoarece acum nu mai puteți face nimic. Ci pentru ceilalți oameni care se prezintă în fața dumneavoastră: să analizați temeinic toate documentele de la dosar și să cântăriți foarte bine fiecare hotărâre. Deoarece, în fapt, cântăriţi viaţa unui om, iar în acest context, o hotărâre nedreaptă nu poate fi scuzată prin nimic.
Vă cer acest lucru în numele Dreptăţii în care sper că dumneavoastră mai credeţi şi în numele Legii pe care aveţi datoria să o apăraţi…”