Polina țipă 80% din timp din senin, lovește, mușcâ, pișcă și e extrem de autoagresivă.
Polina are autism și, împreună cu mama și bunica ei, a fugit din calea războiului. După o călătorie lungă, în condiții extrem de dificile, Polina și mama ei au ajuns la Bistrița, unde locuiesc într-un apartament pus la dispoziție de un bistrițean inimos.
Costică e autoagresiv, plânge și se lovește peste cap.
Costică are autism și împreună cu părinții lui s-a refugiat în Năsăud.
În Kiev, Polina a făcut ani de terapie. Este foarte inteligentă, nu a fost agresivă nici autoagresivă și a fost școlarizată la domiciliu cu succes.
Azi, paloarea de pe chipul ei frumos și trist și comportamentele extreme prin care își exprimă durerea de a rămâne brusc fără casă, fără țară, fără prieteni, fără școală și fără terapie îmi rup inima.
Costică vine dintr-un sat din Ukraina, nu a fost școlarizat niciodată, nu poate vorbi și e la rândul lui traumatizat de război.
Ambii copii au ajuns la noi unde beneficiază de evaluare și terapie gratuită, de un loc de joacă, de compania altor copii și de terapeuți specializați.
Polina vorbește doar rusește, îmbrățișările ei îmi fac sufletul franjuri și, de când ne-am cunoscut, îi spune mamei în fiecare zi că vrea să vină la „Anya”.
Anya sunt eu și îmi place noul meu nume care vine la pachet cu o responsabilitate uriașă. Responsabilitatea de a le oferi un dram de stabilitate și liniște.
Atât mama Polinei, Natalia, cât și mama lui Costică sunt de o modestie uluitoare.
Nu se plâng niciodată că o duc greu printre străini, că și-au lăsat în Ukraina viețile și au fugit de război pentru a-și salva copiii, că nu le ajung banii, hainele, alimentele. Vor doar terapie și ajutor cu copiii. De la transport, la asistență medicală, la o vorbă bună, o curte în care să se joace fără ca ceilalți să se uite ciudat la ei, de prieteni și oameni care să le fie alături.
E foarte greu să iasă oriunde cu copii. În parc, la plimbare, la un loc de joacă, pentru că oricând copiii pot avea și au crize greu de controlat la care reacțiile oamenilor se învârt în jurul „ce e cu copilul ăla de strigă așa? E turbat? Potolește-l sau plecați de aici…”
Natalya încearcă să învețe engleză pentru a comunica, împreună cu Polina au început să folosească câteva cuvinte în română pentru că viitorul lor va fi aici. Înapoi nu au cum să se întoarcă. Cel mai des folosit cuvânt este „mulțumesc”. Apoi „criză”.
Noi facem tot ce putem pentru a le fi alături, dar în astfel de situații nu e niciodată de ajuns.
Vă cerem astfel ajutorul în numele lor. Iar cel mai mare ajutor pe care îl puteți oferi este:
- să le fiți fizic aproape
- să nu vă fie frică de țipetele lor
- să îi invitați la o cină, la o plimbare, la pădure, la apă
- cu un transport la medic sau la o oră în care mamele lor să își tragă sufletele.
E foare greu să fii refugiat, chiar și fără copii. Dar infinit mai greu cu copii cu autism, traumatizați de război, cărora singurul mod de a-și exprima durerea care le-a mai rămas e să țipe sfâșietor și să lovească cu pumnii. Ei nu înțeleg ce li se întâmplă și de ce au pierdut absolut tot.
Mamele lor, deși devastate, sunt foarte, foarte puternice. Trebuie să fie. Dacă doriți să le fiți alături, contactați-ne și vă punem în legătură cu ele.
M-aș bucura ca mesajul acesta să ajungă la cât mai mulți oameni.