Mi-aduc aminte că am purtat ciorăpei de lână făcuți de bunica. Magia andrelelor ei mă urmărea seară de seară, poate şi pentru faptul că în casa ei nu exista televizor.
Mă gândesc acum şi mă mir cum am putut să mă dezvolt psiho-somatic, aşa cum spun medicii, intr-un mediu informațional in care stirile se transmiteau din gură in gură, seara, pe băncuță, la poartă.
Principalele subiecte erau legate de vreme, dacă plouă ca să crească iarba, să nu se usuce castraveții, iar naşterea unui vițel se sărbătorea discret, intrucât trebuia declarat la colectiv.
De mic am trădat familia. Norocul bunicilor mei s-a transpus odată intr-un fapt ce eu il consideram dumnezeiesc. Sâmbotina, văcuța, născuse… doi viței. Pe nenea de la CAP care făcea recensământul animalelor îl chema Ghiță, ca pe porcul de Crăciun. Era un om bun şi mai scăpa câte o țuică pe gât atât cât să nu vadă toate animalele din curte. În schimb eu, gură spartă, venit din Bucureştiul poleit cu şmecherie, sătul să-l tot aud cum vaca lui are un vițel superb, de rasă, am scăpat prin spațiul dintre nas şi bărbie următoarea declarație pe care o confirm şi o semnez acum la bătrânețe:
„Te dai matale şmecher, dar vaca noastră este mai tare. A făcut doi viței!”
Bunicul meu, un om calm şi care iubea enorm copiii, mi-a dat un bobârnac în creştet pe care o să-l țin minte toată viața.
„Da măh Ghiță, aşa este” , a murmurat el. „Şi tu ai copii la oraş, dar şi eu. Cum să se descurce ei acolo, dacă nu-i ajutăm noi? E greu la Bucureşti. Aici, mai o lobodă, un ou, un caş, dar acolo ce să creşti pe asfalt?”
Nea Ghiță, m-a mângâiat pe creştet şi a vorbit de unul singur. „Lumea crede că io fac rău. Dar numai io ştiu câte trag”. Şi a plecat, după ce in prealabil i-a mai cerut lui Nicolae, bunicul meu, o țuică. Întrucât nu a specificat ce unitate de măsură doreşte la țuică, bunicul i-a adus o damigeană. Astfel, afacerea cu doi viței părea îngropată, nu înainte ca bunica să-mi tatueze pe fese cu nuiaua niște gratii. Foarte dese.
S-a cicatrizat tot până la vacanța de iarnă când am revenit la bunici. Vițeii erau frumoşi foc. În Ajunul Crăciunului, nea Ghiță uşor afumat, vine la poartă şi strigă: „Nicolaee! Bă Nicolaeee, bă!”. Bunicul şi bunica tăiau lemne în spatele casei iar eu, la cei 8 ani pe care îi duceam cu greu în cârcă, mai puneam un săculeț cu două lemne ca să le aduc lângă sobă.
„Du-te, Viorele şi spune-i lui Ghiță să vină mai târziu la țuică. Doamnee, pe ăsta nu-l mai satură Dumnezeu!”.
M-am dus la poartă înarmat cu tupeu de Capitală şi cu un curaj moştenit probabil de la bunica. „A zis mamaie să vii mai târziu la țuică, că nu te mai satură Dumnezeu!”. „Zău?. Ia zi tu aici ca să audă şi oamenii ăştia câți viței aveți? Să nu minți că te ia Miliția!”.
Miliție! Puşcărie! Mă şi vedeam în spatele zăbrelelor, că văzusem eu la televizor în Bucureşti, într-un film cum erau bătuți comuniştii ilegalişti. În film, ăia nu mințeau, eu nu puteam fi mai prejos. Tocmai fusesem făcut pionier. Jurasem credință patriei şi partidului. Jurasem să spun adevărul. Am spus care era adevărul din şopru: „Avem doi! Dar matale ştii că ți-am spus în vacanța de vară când ți-a dat tataie o damigeană cu țuică!”
Nenea din spatele lui nea Ghiță a venit aproape de mine, iar înălțimea lui m-a îngropat în frică. „Băiete, hai la bunicul. Lasă-l pe nenea Ghiță”.
Ce a urmat sunt doar câteva cadre statice pe care le mai rețin. Bunicul înțepenit în poartă când cel mai frumos vițel era dus la Colectiv. Fața lui nea Ghiță când i s-a spus că este dat afară şi bunica mea care-şi uitase vorbele, dar plângea în timp ce lucra la andrele o pereche de ciorapi pentru mine.
A doua zi… de Crăciun, a spus la poartă unei vecine: „Ce le mai trimit eu fetelor la Bucureşti? Băiatul ăsta m-a băgat în boală. Îmi vine să plec în lumea mare!”. Cum să plece? Cine îi mai gătea bunicului? Cine mai mulgea vaca? Cine mai toca sfeclă pentru rațe? Mă şi vedeam trezindu-mă la patru dimineața precum dânsa şi cu toată gospodăria pe cap. Dar când plecam la şcoală la Bucureşti?
Am zis să plec eu. Cu două pulovere şi un cojoc, cu puțin lapte bătut într-un borcan, toate înghesuite într-o plasă de un leu pe care scria ironic „La mulți ani”. Am plecat.
Am luat-o prin pădure ca să mi se piardă urma. După vreo două ceasuri prin pădure, m-a văzut un om. Probabil fura lemne că s-a speriat mai mult el. Eu fugisem în lume, dar eram demn. Aveam curaj.
– Unde te duci, băiete?
– În lumea mare!
– De ce, măh băiete? Mi-am adus aminte de o replică dintr-un film cu Piersic şi haiduci. Trădasem neamurile de la Bucureşti care nu mai aveau carne de vițel şi trădasem țara unde îmi petreceam vacanțele:
– Sunt trădător de neam şi țară!
Acum, după mai mult de patru decenii mă întreb serios, se mai confiscă vițelul când cineva își trădează neamul şi țara? Sau voi, politicieni ipocriți, vă păstrați vițelul de aur?
Cât de frumos ne ați povestit acest șir de întâmplări și câte amintiri asemenea ați trezit în mintea mea!..dar nu, acum nu se mai confiscă nimic trădătorilor de neam și de țară și nici măcar conștiința unui băiețel de 8ani nu o au,altfel pe mulți ar trebui să i vedem plecați în”lume” dar ei sunt aici și țin cu dinții de ciolan iar românașii noștri bat lumea în lung și lat să și câștige o pâine .
Chapeau maestre! Puțintică răbdare că roata vieții se învârte și mulți o să fie luați prin surprindere. O să avem un nou moment zero. Poate de data asta reușim să-l fructificăm mai bine învățând din greșelile trecutului.
Viorel stai liniștit în România poate în 2050 se schimbă ceva