În vechile povești taoiste, există una care încerca să explice oamenilor, iar asta în urmă cu vreo 3.000 de ani, că lucrurile din lumea noastră exterioară sunt într-o transformare continuă, din unele în altele, la infinit.
Visul fluturelui: „Într-o zi, eu, Zhuangzi, am visat că eram un fluture, zburând de colo colo, prin toate intențiile și țelurile mele fiind pur și simplu un fluture. Îmi dădeam seama numai de fericirea mea ca fluture, inconștient că eram Zhuangzi.
Curând, m-am trezit, și eram din nou eu, sinele meu veritabil. Nu știu dacă am am visat că eram un fluture, sau dacă sunt acum un fluture care visează că este un om.
Între un om și un fluture trebuie să fie în mod necesar o diferență. Tranziția unuia către celălalt este numită calea transformării lucrurilor materiale…”
Am început așa textul care îl scriu despre un om care s-a visat și el altceva într-o lume care dorește întodeauna să te pună la colțul tău, dacă ai parte de acest colț.
Eu am avut șansa de-a învăța multe de la profesorul Radu Vianu: de la fotbalul de Divizie A până la fotbalul care se juca în vechea Divizie D.
Mi-a vorbit mult despre handbal sau tenis de masă, dar și despre Asociația Județeană de Fotbal, al cărui secretar a fost. Multe am aflat în discuțiile mele cu Radu Vianu despre arbitraje, sisteme de joc și despre cum se „vând” meciurile.
Un om bun și priceput în sport, un bărbat care a spus lucrurilor pe nume și a vorbit, deseori, de părțile întunecate din sportul bistrițean.
Cumva, a avut rolul lui în transformarea mea, făcându-mă să înțeleg ce și cum trebuie scris despre o partidă de fotbal.
Pare puțin, dar Radu Vianu a fost un om mare cu un suflet și mai mare și, eu cred că merita mult mai mult de la viață, de la oameni, cei care, dintodeauna vor să te pună la colț.
Fără Radu Vianu, lumea sportului din județul Bistrița-Năsăud este mai tristă și mai însingurată, iar asta în situația în care, sportul, sporturile, mișcarea sportivă se transformă în ceva ce încă nu înțelegem.
În ultimii ani, după ce a ieșit la pensie, Radu Vianu ieșea, tot mai greu, cu labradorul său negru, „Negro”, un câine mate dar blând și bun, precum stăpânul său. Nu de puține ori l-am găsit pe băncile din părculețul aflat în zona Ispirescu.
Întodeauna mă poftea să iau loc și să povestim despre trecute vremuri și despre cum moare sportul. Din nefericire, odată cu Radu Vianu, încă o bucată din sportul bistrițean s-a transformat în istorie.
La revedere, domnule profesor Radu Vianu. Dumnzeu să te odihnească în Pace!