Într-una din zile, primesc un telefon de la o prietenă bună.
– Nadia, știi de ce te-am sunat? Ca să te întreb dacă nu vrei să scrii o poveste, așa cum te pricepi tu, despre un vis foarte interesant… Eu ți-l spun și tu îl scrii. Ce zici? Eu scriu câteodată poezii pentru mine, dar nu le public. Te rog, scrie tu, căci aceasta este o poveste adevărată. Vrei?
– Da, de ce nu? Te ascult! M-ai făcut curioasă!
– Rareori mi se întâmplă să mă trezesc în plină noapte și să îmi amintesc exact ce am visat. De vreo două nopți, am visat cum un călugăr necunoscut a venit în casa în care eram musafir, a stat de vorbă cu doamna – care mă invitase (necunoscută și ea). Iar la ieșire, dând cu ochii de mine, m-a îndemnat să trasez pe dușumea o linie. Am tras-o dreptă până la un loc, apoi linia s-a frânt, înspre dânsul.
A privit-o îndelung, n-a zis nimic o vreme, apoi s-a întors înspre mine și mi-a spus:
– Până aici ai scris pentru tine, de aici vei scrie pentru Domnul! Cu degetul îmi arăta locul de unde voi începe să scriu. De la punctul în care s-a frânt linia.
L-am ascultat și am început să plâng. Gândul mi-a fugit spre moarte. Acolo mi-a fugit gândul. Călugărul s-a uitat la mine mirat și m-a întrebat:
– De ce plângi? Nu-ți place să scrii pentru Domnul?
M-am trezit amintindu-mi fiecare cuvânt al lui. Ca și cum aș fi fost trează.
A doua zi am tot întrebat când pe unul, când pe altul, ce înseamnă visul meu. Cei mai mulți au zis ca este un semn și că ar trebui să încep sa scriu pentru Domnul. Da, așa este! Dar, ce? Eu scriu poezii, doar.
Atunci, una dintre prietenele mele, plecată în străinătate, mi-a amintit și de visul din toamnă. Despre acesta vreau să-ți povestesc, să scrii. De visul cu Mănăstirea. Atunci l-am urmat.
– De ce nu scrii despre visul din toamnă? m-a întrebat Maria.
– Foarte bine spui, dar cum să fac asta? Lumea o să creadă ca sunt dusă cu pluta… Și-apoi, eu nu scriu decât versuri…
– Nuuuu, draga mea, nuuuu… Scrie, te rog! Așa cum simți! Lumea trebuie să creadă în puterea lui Dumnezeu. De aici, de unde scriu eu, morții sunt duși cu camionul și incinerați, nu se știe unde și nici cenușa nu le-o poți lua. Ieri a murit un doctor, un vecin de-al meu. De șase zile n-a venit acasă. Vaaaai! Te rog, scrie, nu zăbovi! Pune pe hârtie! Doar Dumnezeu ne poate salva! Trebuie să pui! Acum! O să vezi!…
Încerc să fac asta acum. Nu știu de ce am visat, nici ce…Totul se poate interpreta. Eu nu vreau, căci nu mă pricep.
Spun doar că sunt momente în care nu poți decât să te cutremuri când realizezi că ceea ce visezi noaptea, în somn, este real, ziua. Și că, mai presus de noi mai există cineva, cu putere inegalabilă.
Oricât de mari și puternici suntem, în fața morții suntem neputincioși… Și cine stă în genunchi în fața lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice situație! Îți spun visul:
Visul
În casa bunicii, plecată și ea în lumea de dincolo, de multă vreme, pe peretele gol, un singur tablou. Iar casa era transformată în muzeu. Lumea privea la puținele lucruri expuse acolo. Eu, îndemnată de o doamnă din spatele meu, mă uitam la tabloul așezat pe peretele cu hornul casei.
– Dumneavoastră știti ce vă transmite bunica, prin acest tablou?
– Nu!
– Păi zice să mergeți și să vă rugați la mănăstirea…X
N-am reținut numele mănăstirii decât în momentul când repetam cuvântul – șoptit din spate de o persoană – explicând cuiva din familie.
– La ce mănăstire?
– La Mănăstirea Izvoarelor.
În clipa aceea m-am trezit. Așa am reușit să țin minte visul și numele mănăstirii. Am deschis ochii și mi-am dat seama că nu cunosc nicio astfel de mănăstire și nici nu am auzit de ea.
Dimineața m-am ridicat din pat, am luat un telefon și am căutat locul din vis. Am întrebat Google-ul. Mănăstirea Izvoarelor era Biserica celor 7 Izvoare de leac, în județul Argeș, cu povestea scrisă ca atunci când te duci să iei apă de la izvoare, să-ți pui în gând dorințe, să te rogi, pacurgând drumul dintre izvoare, în tăcere.
Am citit și legenda legată de puterea pe care au primit-o oștenii lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Mihnea Turcitul, care în drumul lor de la Mănăstirea Cotmeana, spre Mănăstirea Tutana, Curtea de Argeș și mai departe, se opreau aici pentru rugăciune, meditație și pentru a bea din apa izvoarelor. Înante de lupta de la Rovine, Mircea cel Bătrân a otrăvit apele și s-a retras la aceste izvoare unde apele i-au întărit pe oștenii săi, care ulterior au biruit oastea numeroasă a sultanului Baiazid.
În toamna târzie, fără să estimez distanța sau timpul, fiind plecată la Brașov, la rude, mi-am pus în gând să ajung la Mănăstirea din Vis. Din Brașov, până în Argeș unde era aceasta, călătoream patru ore și jumătate, asta în condiții bune, fără incidente.
Așa că, primind încuviințarea și sprijinul șoferului care nu se declara ateu, dar nu afișa prea mult credință, am plecat. A fost momentul în care mi- am dat seama ce mult crede în puterea Lui! Nu, nu voia doar să nu mă refuze. Drumul în sine a fost un efort pentru el și-i mulțumesc! Împreună cu soțul și șoferul, am pornit spre Argeș, la o adresă luată de pe Google.
Știam doar că vreau să ajung acolo. Atât!
La ieșirea din Predeal, spre Sinaia, mașinile circulau bară la bară. Minute, jumătăți de ceas. Uuuuf! Clipele treceau greu și timpul se scurgea în defavoarea noastră, căci toamna târziu, întunericul se lasă repede. Gata, ne întoarcem… Nu, n-are rost, că ne apucă noaptea – zicea Cel cu codiță. Nuuuu, mergem înainte, mă încăpățânam eu… Înainte… La mănăstirea din vis! Trebuia să ajung! Șoferul era calm, iar soțul mă susținea. Înțelegea dorința mea!
Au urmat devieri de la traseu, indicatoare citite greșit sau urmate greșit, pierderi de timp… Cineva nu te lăsa parcă, să ajungi. Foame nu, nici sete. N-a fost îndeajuns. Au urmat defecțiuni zgomotoase la mașină, care niciodată până atunci nu au apărut. Mașina era de curând cumpărată. Telefoane de confirmare, traseu greu, întunericul se lăsa curând, noi călătoream de la ora 15. Dacă se strica mașina, pe cine sunăm? Este atâta cale!
În jur, doar păduri, drumuri în păduri dese, cu copaci înalți și drepți ca lumânările. Erau de o altă dimensiune decât văzusem vreodată. Mari, viguroși, puternici, drepți! Covor de frunze uscate și drumul îngust, asfaltat, ce te ducea într-o direcție. Un loc de rugăciune. Mai…mergem.
Daaaaa! Iată, bisericuțaaa! Ce frumoasăăă! O bijuterie între copaci, frunze și alei asfaltate. De vis!
Pe drum, mașini cu oameni veniți din apropiere, să-și ducă apă de la izvoare. Auzindu-mă vorbind, m-au întrebat.
– De unde sunteți? Nu vorbiți ca pe la noi..
– De la Bistrița.
– Cum de ați venit până aici?
– Eu am visat să vin aici. În vis am fost îndemnată…
– Vaaai, doamnăăă, mi se face pielea de găină!
Bisericuța nu era mare. Cu tinduța ei, era cât 2-3 camere de casă. Modestă. Atât am estimat. Era atât cât a putut să fie ridicată de acea doamnă ce visase și ea că trebuie să ridice acolo o bisericuță. Am citit asta pe panoul de la intrare.
Am urcat cele câteva trepte. Nu-mi venea să cred! Am ajuns. Acolo unde visul m-a trimis, cu nume, cu adresă, cu tot. O bucurie fără seamăn mi s-a așternut în suflet. O împăcare. Îmi venea să-i îmbrățișez cu drag pe toți pe cei care-i întâlneam aici. Ei veniseră după apă, iar eu, de bucurie mare că plec, am uitat să-mi iau sticle. Am venit doar cu două , de doi litri. Ei veneau după apă. Eu mai căutam ceva…
Șoferul era liniștit, soțul meu se bucura de bucuria mea și făcea poze. În curând, întunericul nu te mai lăsa, iar doamna cu iconițele și lumânări ar fi adunat totul, pregătindu-se să plece. Era pădure, nimeni nu locuia aici, decât bisericuța. Un loc de rugăciune, departe de vâltorile lumii… Parcă ne-au așteptat pe noi. Eram ultimii veniți.
M-a întâmpinat preotul tânăr, cu fața luminată și cu un zâmbet larg, pe față.
– Părinte, Doamne ajută! V-am găsit, părinte! Eu am venit aici căci am visat să vin. Vin de departe. Am călătorit patru ore, de la Brașov. Nu am auzit niciodată de acest loc, dar în vis am aflat de el. Sunt atât de fericită!
– Bine ați venit! Vedeți, doamnă, Dumnezeu este lângă noi și ne trimite îndemnuri. Nu înțelegem multe, dar el știe de ce ni le dă!
Haideți, să vă fac o rugăciune și mergeți apoi să luați apă, căci se înnopteză.
Așa am făcut. Bisericuța era cât o cameră, plină de icoane pictate și răspândea căldura primirii. Foc nu era, nici sobă.
– Părinte, vă rog să vă rugați pentru toți cei de pe lista aceasta, vii sau morți, pentru toți.
Am umplut lista cu toți ai mei, iar celor ce mă așteptau, le am cumpărat suveniruri. De toți banii pe care îi aveam în geantă atunci. Bucuria era atât de mare! Am ajuns la locul din vis!
Am pornit apoi spre cele trei locuri amenajate, să luăm apă. Erau parcă trei mici bisericuțe prin padure, amenajate și îngrijite, cu apă ce ieșea din pământ, cu robinete și căni. Fiecare era pictată cu icoane și sfinți, iar apa avea efect tămăduitor. Așa cum am citit, mergând spre fiecare, pe aleea îngustă, mi-am spus câte o rugăciune, în gând. Cea mai mare rugăciune era Doamne ajută! și Doamne,ȚIE îți mulțumesc!
Eram fericită! Nu mă consideram o merituoasă pentru vis, dar vedeam… Mi se împlinea o dorință! Mi se dovedea că CEVA, mai sus de noi, EXISTĂ! Vedem oare, asta?
Ne-am întors. După noi, părintele a plecat, însoțit de doamna în vârstă care vindea lumânări. Am aprins și eu pentru toți ai mei. Aici, la MĂNĂSTIREA DIN VIS. Am urcat cu toții în mașină și am pornit spre casă, prin întuneric. Oare, cum vom călători, încă patru ore? Nu ne va lăsa mașina în drum? Vom ajunge cu bine acasa?
NUUU! Nici o problemă! Drumul părea mai ușor, zburai, parcă. Am pornit, după ce părintele ne-a urat ,,Doamne ajută! Să ajungeți cu bine!”
Am ajuns, i-am mulțumit lui Dumnezeu în gând, în fiecare clipă, pe drum. După patru ore de mers, am ajuns cu bine la destinație. Împăcarea din sufletul meu nu o pot descrie! Ca și mulțumirea spre Cel care m-a trimis acolo, dându-mi alături oameni care să mă ajute și… o armată de îngeri păzitori.
Mi-am așezat capul pe pernă, mulțumind lui Dumnezeu și rugându-l să-mi mai trimită semne, ca eu să pot spune și altora, că EL EXISTĂ! În tot și în toate!
Iar eu sunt poate, cea mai neînsemnată persoană, care merită un astfel de dar!
De aceea am îndrăznit să ți-l spun, ca să-l așterni pe hârtie!
PS. Copiii m-au întrebat ce cadou îmi doresc, de ziua mea.
-Vreți să știți? Vreau să mai ajung încă o dată la Mănăstirea din Vis! Să rostesc o rugăciune pentru toți, în acel loc pe care Dumnezeu mi l-a arătat!
Te rog, Nadia, să scrii! Uite, îți trimit și poze! Postează-le! Fă cunoscut visul, că este real! Mulțumesc!
